Nu, acesta nu este un anunț matrimonial :))), ci o reflecție personală pe care o explic mai jos.

Am început călătoria mea spirituală acum 10 ani, am simțit pragul de 30 ca un non-negociabil, ca o revenire acasă, la mine, ca o regăsire a sufletului meu pierdut, căruia nu am mai fost dispusă să îi dau drumul.

Călătoria a început cu un atelier de meditație în Londra, în 2014. Îmi amintesc și acum prima experiență de walking meditation (meditație în mers), îmi amintesc perfect senzația pe care mocheta aspră o lăsa pe tălpile mele, cum rulam tălpile de la călcâi la vârf, cu prezență maximă, energia grupului, lumina difuză, respirația mea, respirațiile noastre aliniate.

Acela a fost anul când am trăit prima oară experința de a respira ca unul.

Știați că, sincronizarea respirației cu partenerul este o tehnică tantrică, la bază, care poate spori plăcerea sexuală?

Puteți citi mai multe aici.

Acela a fost primul moment de contact cu adevărat, cu mine, cu corpul meu, cu care încă mă reconectez.

Au urmat apoi, în valuri, tot soiul de experiențe, de parcă se spărsese țeava cunoașterii, iar eu eram profund însetată: yoga, meditații, constelații de familie, theta healing, analiza tranzacțională, programare neurolingvistă, sabotori, critic interior, astrograme, numerologii, preotese, ateliere de tot felul.

Terapie, multă terapie, o reașezare a bucăților mele de suflet.

Am divorțat acum 5 ani.

M-a lovit depresia, m-am aruncat în relații salvatoare, a urmat și mai multă terapie. Au urmat alte valuri de constelații sistemice, constelații ale intenției, școala de coaching, coaching ca și client, coaching ca și coach, mentorat, rebirthing, vizualizări, intenții, salvie, palo santo, boluri tibetane, EMDR, CBT,dream management, vision board-uri, cărți, cărți, cărți muuulte. Cu siguranță încă mai ratez din lucrurile testate, studiate…

Am învățat MUUULTE, din toate experiențele și m-am expus la ele treptat. La început, puțin hardcore, brusc, apoi am aflat despre retraumatizare și blândețe și am mers către ceea ce simțeam să fac. Începusem să-mi ascult instinctul. La fel fac și azi, când aleg un eveniment de dezvoltare personală.

Am trecut prin tot soiul de experiențe de dating în ultimii 5 ani, 3 relații, alese pe sprânceană, diverse cafele și inițiative, diverse aplicații și alte oportunități de a cunoaște oameni.

Într-un final glorios, am concluzionat că am eu o problemă (sau mai multe) și că trebuie să mă vindec. Da, eu, ca să „atrag” partenerul potrivit, căci, desigur, era ceva greșit la mine, pentru că în jurul meu veneau numai bărbați însurați sau cu iubite, indisponibili emoțional sau, măcar, indisponibili geografic. De fapt, indisponibilă eram și eu, cum aveam să aflu în terapie.

M-am retras deci o perioadă, ca orice leu, care se reculege. Mi-am lins rănile, mi-am plâns tristețile, mi-am vindecat (din) traume, mi-am acceptat sinele, am suferit mult, am tânjit după afecțiune atât de tare încât m-am pus iar la îndoială, am aflat pe propria piele ce sunt relațiile abuzive, ce sunt narcisiștii, cum să pun limite, cum să mi le respect chiar eu.

Insert terapie din nou.

Am ajuns la etapa „trebuie să te iubești tu întâi”, de aici am păstrat doar ideea că e important să te iubești, astfel încât să nu te mai pierzi în orice relație, încât să poți pune limite care sunt sănătoase pentru tine, chiar cu riscul de a îl pierde pe celălalt, de a putea să îți respecți nevoile, indiferent cât de mult empatizezi sau poți explica de ce celălalt se comportă într-un anume fel.

Ajung la o conversație purtată cu un magician fain, în plimbare, undeva pe lângă Delta Văcărești, când concluzionam că, faptul de a înțelege de ce-ul celuilalt, nu înseamnă că orice comportament al lui este acceptabil, că trebuie să tolerăm orice, doar pentru ca avem capacitatea de a înțelege, empatiza.

Și, uite așa am răsărit iar, într-o bună zi, eu cea lucrată, cu mușchii de inteligență relațională dezvoltați, pregătită, deschisă, empatică, aproape feminină :))) (subiect pentru alt articol) … doar ca să observ că, într-o conexiune plăcută, susținută un pic dincolo de câteva cafele, mi se activau diverse butoane, ce păreau uitate.

Avantajul de a fi lucrat cu mine, a fost că am reacționat impulsiv o singură dată. Avantajul că nici el nu era paralel cu subiectul, a fost că ne-am spus ce era de spus și am depășit momentul în sub 10 minute. În restul situațiilor, am reușit să surprind gândurile și să nu le dau frâu liber, să aloc câteva minute (sau mai mult), să mă gândesc dacă reacția mea este despre el sau este despre mine, despre stilul meu anxios sau al lui, pe al meu îl cunoșteam deja, cu el abia schimbam tiparul de la evitanți.

Deși știam, rațional, citisem la Harville Hendrix faptul că ne naștem în relații, suntem răniți în relații, deci ne vindecăm cu adevărat tot în relații, abia acesta a fost momentul când am înțeles și emoțional, cu adevărat, despre ce este vorba.

“We are born in relationship, we are wounded in relationship, and we can be healed in relationship.” Harville Hendrix

Momentul în care am reușit să fac acel pas înapoi, a fost momentul când am înțeles că pot să stau pe bară oricât vreau, dar nu o să fiu obligatoriu o parteneră mai „bună” ulterior, dacă nu am acest interlocutor, un partener, alături de care să cresc, care să fie lângă mine la fel de imperfect, măcar un pic „lucrat”, deschis, ca să poată susține conversația de creștere, care să mă vadă, pe care să îl văd, alături de care să ne putem elibera gândurile anxioase, știind că suntem în siguranță, nu judecați, nu interpretați, ci în siguranță.

Mai mult, cele mai mari salturi în dezvoltarea mea, le-am avut după relațiile prin care am trecut, indiferent de durerea care a venit cu ele, căci doar acest tip de relație, de iubire, ne poate oferi oportunitatea să închidem unele răni.

Ajută desigur toate celelalte relații din jur, relații cu prieteni, relații cu familia, relații cu terapeuți, coachi, în toate suntem activați și putem crește, dar miza pe care o avem într-o relație de iubire, parteneriatul, așteptările, conexiunea, împlinirea pe care ni le putem lua de acolo, eu nu cred că pot veni din altă parte. De aici și titlul articolului.

Simt că mă duc încet, dar sigur, pe drumul atașamentului securizant, dar mai am clar de stat cu niște anxietate înainte, însă am nevoie de cineva care să o activeze și să o liniștească, ca eu să îmi reconfirm emoțional, ceea ce rațional știu deja, că relațiile pot fi securizante. Ce gând frumos și blând!

Nu aș vrea să transform articolul în pagină de jurnal, deci iată și puțin context aici, mai mult în cărți precum Attached, Cele 5 limbaje ale iubirii, Curajul de a fi vulnerabil, Găsește dragostea pe care o dorești, Păstrează iubirea pe care o găsești, Comuniare non-violentă. Nu am scris despre toate, dar se găsesc cu ușurință. Altfel, eu scriu oricum despre mine, autentic, atunci când ajung la acele concluzii, nu doar atunci când sună bine.

Ce vreau să spun este că există o limită a dezvoltării personale, pe care o poți face de unul singur. Acum totul are sens.

Ne doresc tuturor relații securizante.

Mulțumesc.