Tu cât ai iubit azi?

Am fost o singură dată aproape de moarte, atunci când mi-au spus de la spital că a mea copilă inconștientă poate muri în câteva ore. Am murit și am înviat de mai multe ori lânga ea până a vorbit din nou și până am înțeles că pericolul a trecut.

În ultimul an, moartea parcă ne-a tot dat târcoale. Nu am avut covid 19, nici eu, nici familia mea, nu am avut contact direct (de care să fi știut), dar de fiecare dată când auzeam despre cineva din jurul meu, panica se instala mai mult sau mai puțin, în funcție de cât de obosită sau cât de liniștită mă găsea.

M-am mai „jucat” recent cu moartea într-un exercițiu simpatic care îmi cerea să listez 10 lucruri pozitive legate de moartea mea, dacă aș muri mâine (de îndată ce îmi amintesc cartea, o voi adăuga aici). Nu a fost simplu (dacă era simplu, poate aș fi avut nevoie de psihiatru :), dar a fost interesant.

Oare am trăit suficient?

Apoi, life happens și uneori mai aflu de moartea unui om pe care l-am cunoscut, față de care aveam apreciere, admirație, oameni tineri care au murit subit, uneori stupid, alteori inexplicabil, mor și copii pe nedrept.

Fiecare apropiere de moarte mie mi-a dat câte un reset, arătându-mi de fapt cât de fragilă e viața. Accidentul de mașină pe care l-am avut acum 3 ani mi-a arătat cât de stupid se pot întâmpla lucrurile uneori, cât de mult ne poate influența o decizie mică, cât de mult ne poate schimba cursul vieții.

Oare am iubit suficient?

Toate astea m-au determinat să (re)analizez ce e important în viață pentru mine, ce vreau să las în urma mea și cum aș vrea să își amintească copiii mei despre mine, ce valori vreau să le transmit si cum o fac.

În analiza asta, m-am uitat și la viața mea de până în prezent, la 37 de ani. Cum am trăit, cât m-am bucurat de viață (sau nu), cât timp am stat supărată, cât m-am uitat la capra vecinului, cât am ținut ranchiună, cât de des mi-am găsit scuze în context, cât de des m-am apărat luând totul personal și cât am fost de deschisă să comunic. Am fost un copil supărăcios. Nu mai știu când am încetat exact să mai iau totul atât de personal, dar sigur nu a fost peste noapte. A fost ceva ce am conștientizat și diminuat în timp, căci am realizat cât de multă viață am ratat de fapt și cât de puțin relevante erau acele lucruri, cât de puțin contau ele și cum nimeni nu își va mai aminti de ele.

Oare câte prietenii am ratat așa? Câte momente de împărtășire, joc și bucurie puteam să am, în loc să stau supărată? Câte îmbrățisări am ratat pentru că nu am știut să văd și alte puncte de vedere?

Am ajuns ușor, ușor la un set de întrebări, la care cred eu că aș vrea să îmi răspund pozitiv de pe patul de moarte, iar acestea nu sunt nici despre dacă a fost impecabilă casa sau dacă am mai rămas cu vase nespălate, nici despre de câte ori am avut dreptate sau de câte ori i-am convins pe cei din jur de punctul meu de vedere, nici dacă vreun angajator mi-a ridicat statuie, nici dacă am primit întotdeauna reciprocitate, nici dacă am ținut scorul legat ieșiri la cafele sau telefoane.

Oare am râs suficient?

Iată întrebările mele:

Am trăit suficient? Am experimentat lucrurile pe care mi-am dorit să le încerc aici pe Pământ sau m-am complăcut, am așteptat și mi-am găsit scuze?
Am iubit suficient? Le-am spus apropiaților că îi iubesc, că îi apreciez sau am așteptat să spună ei primii? Am dat mesajul, am sunat, am băut cafeaua? I-am îmbrățișat pe ai mei cu drag și prezență sau cu gândul la rapoarte sau dezordinea din casă? M-am asigurat că ei știu și se simt iubiți sau am lăsat „de la sine înțeles”?
Am râs suficient? Am fost recunoscătoare pentru ceea ce am trăit sau m-am uitat prea des la ce nu am? Am căutat contexte în care să îmi râdă sufletul sau m-am mulțumit cu prea des cu un zâmbet politicos, uneori trist (pentru ochii care știu să mă vadă), alteori amar, neînțeles?

„Întreabă-mă ce am făcut, și dacă ce am făcut este viața mea.”
Parker J Palmer

Unul din lucrurile pe care îl repet copiilor este ca „Între a avea dreptate și a fi bun, alege să fii bun„. Eu am decis acum mai multă vreme să aleg empatia, deschiderea, compasiunea, toleranța, în locul mândriei, egoului, conflictului, deși am trecut și prin etapa în care mergeam până în pânzele albe să demonstrez că am dreptate.

Nu înseamnă că nu îmi apar punctul de vedere argumentat, când este cazul, și nici că dau dreptate acolo unde nu există, nici că sunt vreo sfântă și îmi iese în 100% din cazuri (mai am și eu butoane pe care cei apropiați știu să le apese) dar înseamnă că prioritizez relația interumană și că de multe ori o ceartă pe care o câștigi reprezintă de fapt o luptă pierdută de amândoi și atunci aleg să construiesc, nu să distrug.

Între a avea dreptate și a fi bun, alege să fii bun.

Viața e prea scurtă pentru jumătăți de măsură, pentru zâmbete de politețe, pentru iubiri neîmplinite, pentru ego și mândrie, pentru cuvinte aruncate și decizii pripite, pentru (prea multe) compromisuri, pentru frică, pentru lucruri nespuse, pentru a sta supărat, pentru amânarea vieții, căci de fapt nu faci decât să te amâni pe tine.