Am postat zilele trecute în social media, cu foarte mare succes, o fotografie în care îmi declaram, în felul meu (I speak sarcasm as a second language), bucuria că 2019 se încheie.

Am primit muuuulte feedbackuri de tot felul, în public sau privat, foarte multe fiind în aceeași linie.

Anul 2019 a fost clar provocator pentru mulți dintre voi, ca și pentru mine. Am realizat, însă, că mi-a adus și reușite importante, deci nu aș vrea să îl închid fără să fiu recunoscătoare pentru ce am câștigat anul acesta (ceea ce vă doresc și vouă). Sunt bună la teorie, știu povestea cu recunoștința, însă din experiență am văzut că lucrurile se așează atunci când le și integrezi, emoțional, nu când le afirmi rațional.  

2019 a fost un an greu, în care am simțit în multe momente că nu mai pot, în care m-am ridicat doar ca să cad din nou. Am pierdut șirul căderilor, mai mari, mai mici, personale, profesionale, momente de neputință, momente de singurătate, momente de tristețe, momente în care mi-a venit să plec în lume, momente de furie, momente în care am simțit că nu mai am unde să cad, doar ca să trăiesc un nou nivel, mai jos.

Simt că am plâns mult, deși știu că încă mai am lucruri neplânse la timpul lor, am trăit mult, am pierdut șirul orelor des, am ieșit mult, am avut weekenduri în care am trăit atât de intens și de prezent povestea altor oameni, încât am simțit că am trăit ani întregi în doar 30 de ore.

Mi-am făcut prieteni noi, buni si dragi, dar am și pierdut prieteni de o viață. Am descoperit că, oricât de mult crezi că știi un om, disperarea și durerea îl transformă.

2019 a fost un an în care mi-au fost testate limitele de tot felul, doar ca eu să învăț să pun limite sănătoase, să mă pun pe mine pe lista de priorități. Personal, mă pun singură în contexte în care îmi testez limitele și mă întreb eu pe mine, des, cât de departe pot merge, însă am realizat că și asta este tot o zonă de confort, extinsă adevărat, dar fiind în alegerea mea, în controlul meu, cred că tot zonă de confort este.

Cu toate astea, este un an pe care îl închei în picioare, la sfârșitul căruia fac ceva nou, căci nu poți aștepta rezultate diferite, făcând același lucru, nu?  

A fost un an în care am pus limite, în care am avut curaj să spun cine sunt și ce vreau și mai ales ce nu sunt dispusă să înghit.

A fost un an în care am fost mai prezentă, un an în care simt că am făcut un pas către misiunea mea. 

A fost anul cu depășirea celei mai mari frici pe care o aveam (un articol în scriere de 2 ani, pe care sper să îl finalizez și să vi-l împărtășesc la început de 2020).

A fost anul cu cele mai mari conștientizări personale.

A fost un an cu explorări de tot felul.

A fost un an în care am învățat să cer și să accept ajutor și că nu trebuie să le fac eu pe toate.

A fost un an în care am dorit multă liniște, dar am găsit multă furtună, căci nu poți găsi calea, când porți în tine un conflict.

A fost un an în care am spus că vreau un om alături de mine, dar am ales deseori singurătatea (vedeți conflictul?).

A fost un an cu descărcarea intensă a unor emoții de mult timp îngropate și sunt extrem de recunoscătoare oamenilor care mi-au facilitat aceste descărcări.

A fost anul în care am avut curaj să recunosc față de mine, înainte de toate, laturi ale mele pe care nu le acceptam.

A fost anul în care am vorbit despre mine fără rușine și vină, chiar despre lucruri de care nu sunt mândră, dar pe care, acum, mi le asum.

A fost anul în care am dat jos măști, m-am jucat cu vulnerabilitatea, am tăcut și am ascultat mult, fără a fi neapărat ascultătoare, dar fără a mai fi impulsivă.

A fost anul în care am depășit limite legat de activitățile în care pot implica copiii. Fiind depășită numeric (eu una, ei doi), am simțit des că sunt multe activități pe care nu le putem face împreună, pentru că nu îi pot ajuta pe amandoi simultan (de exemplu la trasee de cățărare).

Ca de obicei, cele mai mari dezamăgiri vin din așteptările pe care le avem (și care nu se împlinesc, evident), fix așa a fost 2019, de la care da, aveam așteptări, dorințe.

După un 2018 de descompunere, și la propriu și la figurat, a întregii vieți așa cum o știam de 10 ani (un divorț, un accident de mașină, informații din trecut care au pus într-o altă lumină o treime din viață, un sentiment groaznic de împietrire și amorțeală de tot felul, căderi fizice și emoționale), aveam așteptarea ca 2019 să fie despre reconstrucție.

 

Evident, am simțit că nu am construit nimic, pentru că nu am avut rezultatele pe care le doream, eu, cu mintea rațională, cu egoul, dar pentru care sufletul nu era pregătit. Răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte, iar viața mi-o tot servește ca lecție. De câte ori mă grăbesc într-o direcție sau alta, viața îmi spune, mai mult sau mai puțin blând, să mai stau un pic. Apogeul acestei lecții a fost de Crăciun. În același timp, dacă în alți ani aș fi fugit de această lecție, aș fi acoperit-o cu mâncare, cu prieteni, cu muzică, cu înghețată, cu binging pe netflix, anul acesta am stat în liniște, singură, și am scris. Am vorbit cu oameni dragi, care m-au căutat, și am stat cu mine, fiind chiar o companie bună.

Adevărul este, realizez acum, că nu poți construi direct pe moloz, nu poți ridica ceva nou, pe ruinele vechi.

Deci 2019 a fost un an de curățare, de tranziție către reconstrucție, a fost de pregătire, de (re)așezare, de (re)poziționare.

Închei anul îndepărtându-mă de persoane și lucruri care am simțit că îmi fac rău și uitându-mă cu mândrie la cine sunt azi. 

Be bold, be you, wear the dress, eat the cake, kiss the guy, enjoy life! Happy new year! 2020, no pressure, no expectations, just open space. 

Voi ce luați cu voi din 2019?

#HappyThankYouMorePlease