Decizia, între rațiune și simțire

Am început să vă povestesc despre cum mi-am luat mașină sh și care sunt primii pași pe care îi faci după ce ai cumpărat mașina. Am început cu partea rațională cu care mă conectez mai ușor. Scriind primul articol însă, am realizat că am intrat prea mult în lucruri psiho-spiritualo-emoționale și am decis să separ apele. Așadar, articolele trecute au fost administrativo-informative, acesta este despre procese mai profunde care stau la baza deciziilor pe care le luăm.

Sigur că voi exemplifica pe mașini, căci acesta mi-a fost cel mai recent, cel mai bun și chiar complet studiu de caz. Procesul însă se poate aplica și în alte domenii de viață, iar eu chiar asta fac în perioada aceasta pe domeniul relațional și deja mi-a adus răspunsuri interesante. Mai am însă ceva distanță până la a putea scrie despre acest proces cap-coadă, încă integrez.

Captur8.JPG

Să o luăm cu începutul.

În 2018 am rămas fără mașină în urma unui accident. Primul instinct a fost rațional – am nevoie de mașină pentru că am o navetă de făcut și copii de dus la școli, deci am înroșit site-urile despre care povesteam anterior și am văzut câteva mașini, ba pe ultima sută de metri, când știam că voi rămâne fără mașina de împrumut, s-a instalat panica și am văzut mașini zilnic și am stat ore pe la fiecare, cu fiecare vânzător. Măcar sunt o clientă amuzantă și deci încă nu m-a dat nimeni afară din showroom [imaginați-vă aici emoticonul cu mâini împreunate ca de mulțumesc, despre care lumea mai nou spune ca sunt de „high-five” și nu de „prayer/grateful”].

Nu îmi ieșea. Când am realizat că nu reușesc rațional, am mers mai departe. Întâi am setat intenție și am așternut pe hârtie, ba chiar vizualizam mașina mea roșie.

Tot nimic. Am mers mai departe. Recunosc, îmi place să provoc status quo-ul, să îmi provoc credințele și limitele.

Așadar am început să provoc toate caracteristicile pe care le așternusem eu pe hârtie, despre mașina mea roșie, nemțească, puternică etc. Le-am eliminat pe majoritatea cu întrebarea „de ce?” adresată repetat, căci fricile nu ies din prima. Am trecut prin minim 2-3, chiar 4-5 „de ce”-uri pe fiecare caracteristică.  Întâi de toate mi-a dat de furcă creierul cu argumentele lui logice … însă am biruit.

Caracteristicile care au rămas în picioare, și-au pierdut din tensiunea lui trebuie. 

Procesul în care am renunțat una câte una la caracteristicile pe care le numeam „obligatorii” a fost extrem de simplu de îndată ce am conștientizat că aceste caracteristici erau date de percepții care nu îmi aparțineau și frici de neacceptare pe care le acopeream cu … o mașină (dați cu mesaje și gânduri bune, primul pas e conștientizarea).

De exemplu – trebuia să fie nemțească, prejudecată preluată de la mecanic, trebuia să nu fie franțuzească, prejudecată preluată din accidentul altcuiva și tot așa. Mi-a luat un număr de luni, dar am îndepărtat tot soiul de credințe limitative de acest gen și chiar și unele foarte profunde, care mergeau până la relația mea cu copiii.

20181229_120824

În paralel, mi-am amintit că am un istoric cu decizii luate greu, atunci când presupun bunuri percepute de mine ca fiind scumpe, bunuri pe care nu le cumpăr zilnic. Am explorat să văd de ce. Primul răspuns a fost logic „pentru că nu îmi permit să cumpăr mașină zilnic„, deci nu îmi permit să o dau în bară.

Am continuat răsucind scenariul până la worst case scenario. Ce se poate întâmpla, dacă aleg prost? Mașina ajunge în service, eu cu banii dați și tot fără ea.

În același timp realizam cât de tensionată eram în tot acest proces. Mă simțeam de parcă dădeam cu capul în zid. Și atunci m-am oprit.

STOP! Mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun.

În seara aceea, în timpul unei meditații, am conștientizat cum se transformase mașina de-a lungul timpului în a doua mea casă, deși în fapt eu mi-am luat permisul acum 12 ani doar pentru că era avantaj la angajare, și nu din pasiune pentru mașini, nu din dorința și nici nevoia de a conduce. Pe atunci visam numai la motoare

 

 

 

 

Am transformat ușor ușor un mijloc de transport în ceva vital. 

Aceasta a fost o conștientizare care m-a relaxat. Asta e mereu un semn că sunt pe drumul cel bun. 

Următoarea întrebare: de mâine nu vei mai avea mașină, cum se schimbă viața ta în acest context?

Trebuie să gasesc soluție pentru a duce copiii și a ajunge la birou.

Zis și făcut. În câteva ore aveam deja alternative, integrasem și acceptasem total ideea că nu voi mai avea mașină. Captur5Atunci și numai atunci s-au aliniat planetele până la nivel de ore, astfel încât nu am rămas decât foarte puțin și irelevant descoperită.

Aici universul a început să lucreze în favoarea mea și următoarea succesiune de acțiuni a fost astfel:

  • povesteam cu un prieten pe facebook, cu care de altfel nu vorbesc des, despre situația mea, în stilul meu de umor negru și autoironie despre cum mă voi distra mergând pe jos, iar el s-a oferit să mă ajute cu o alta mașină de împrumut chiar de următoarea zi, fără să îi cer. Wow! Părea că mi-am mai „cumpărat” niște timp.
  • în seara aceea am fost la ultimul dealer la care aveam în plan să merg, ca să nu zic că nu am făcut tot ce puteam. Bătusem deja tot Bucureștiul și ilfovul de mai multe ori. Dealerul acesta este în Otopeni. Am parcat mașina pe dreapta și am traversat pasarela peste DN1. Îmi amintesc și acum sentimentul de libertate și ușurare cu care mergeam spre el și cum se simțea pasarela sub picioarele mele. Evident mașina pentru care mă dusesem nu era ce trebuie, însă mașina mea era în spate la reparații, încă neurcată pe site, căci nu era finalizată. Am știut că e a mea de îndată ce i-a spus numele. Și așa a fost. Mașina mea, care chiar bifează suficient de multe lucruri de pe lista inițială.

De atunci m-am detașat de mașină, iar acum nu o mai văd ca pe o permanență, ci ca pe o unealtă, pe care o apreciem, am botezat-o chiar, fiind prima în familie cu număr preferențial, dar fără de care suntem la fel de bine.

M-am confundat așa de tare cu mașina, încât devenise parcă parte din mine, iar creierul meu se blocase pe a găsi soluții pe un singur scenariu: viața mea depindea de a găsi o mașină.

De îndată ce m-am eliberat, m-am dat la o parte din drum iar universul a avut loc să găsească calea potrivită pentru noi.

Viața mea este încă un puzzle răvășit. Sper să mă dau la o parte la timp.

Dacă ne vedem pe la evenimente și vă interesează subiectul să mă trageți de mânecă. Aș mai avea de împărtășit dar realizez că toate cuvintele sunt de prisos și ele nu pot conține cât am trăit eu.

Captu8

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s