Crize de furie/tantrumuri la 4 ani?! Ei bine, da!

Am 2 copii și am citit deja destul de mult despre dezvoltarea lor cognitivă și emoțională, având interes și personal și profesional. Printre primele informații pe care le-am citit s-au regăsit și muuuuulte rânduri despre „the terrible twos” sau despre cum, după ce ajung la 2 ani, copiii se transformă în mici monstruleți cu care nu te mai înțelegi. Am înțeles și trăit pe propria piele cum ei își descoperă personalitatea la 2 ani și în plus faptul că și ei au putere. Își exercită această putere opunând rezistență la masă, la somn, chiar și la ieșit afară, deși este o activitate care le face plăcere.

La primul copil, vârsta de 2 ani a coincis cu apariția surioarei (deci gelozie și pierderea atenției din partea persoanei de atașament, eu) și cu începerea grădiniței (deci anxietatea de separare). Am crezut că le-am văzut pe toate și că nu mai ies vie de acolo. Cu un bebeluș în brațe recunosc că nu îmi ieșea mereu strategia cu empatie și blândețe.

Nu aveam să știu cât de mult mă înșel.

bare-feet-boy-child-262103.jpg

Al doilea copil a fost mai docil, mai liniștit, mai vesel, mai încercat din punct de vedere al sănătății, a mers la grădiniță de la 1.5 ani și s-a integrat foarte bine de la început, deci nu am simțit la fel de acut vârsta de 2 ani. Am răsuflat ușurată și am zis mulțumesc.

Când Mara a împlinit 4 ani s-a dezlănțuit iadul, peste noapte. Da, nu exagerez. Vârsta de 4 ani, „the ferocious fours„, „the freaking fours„, „the F*cking Fours” sau „the fascist fours„, reprezintă momentul în care copiii devin mai independenți, fără scutece, fără pătuț de bebe, mănâncă singuri, se îmbracă singuri …. și vor să facă totul singuri … aici intervine frustrarea de a nu avea mereu succes, iar această frustrare nu își găsește eliberarea în cuvinte, ci în țipete feroce, plâns, lovituri, mușcături, lipsă de cooperare, lupte de putere, copilul are multe cerințe, unele peste altele, toate ACUM, nu mai are răbdare, nimic nu îl mai mulțumește și replici uzuale se transformă în 3 cuvinte aruncate pe ton ascuțit. Atât de departe mergea, încât copilul meu care nu știe alt mod de a merge cu mașina decât în scaun, cu centură, ajunsese să desfacă centura scaunului, cu mașina în mers.

Șoc și groază!

Scriu acum acest articol pentru a-ți spune că nu ești singurul părinte care trece prin asta, este o etapă normală, iar copilul (mai) blând se va întoarce la tine. Mai scriu pentru că este o perioadă cu vacanță și sărbători, cu vizite și presiune pe copii să se comporte „frumos” și deci cu mai multe motive și ocazii pentru ei să verse, să spargă, să țipe, să arunce, să verse frustrarea în mijlocul reuniunii de familie.

Atunci când am trecut eu prin episod căutam informații, căutam să înțeleg de ce mi s-a transformat copilul și unde s-a dus … nu am găsit multe, însă am găsit și alți părinți în situații similare. M-am relaxat și m-am rugat să treacă repede.

Tot peste noapte a trecut … atunci când a împlinit 5 ani. Acum copilul meu bun și cooperant e înapoi acasă, mai mare, mai independent, mai iubitor și mă minunez zilnic de ea.

pexels-photo-220455

Strategii de gestionare a crizelor de la 4 ani

Iată ce poți face dacă ai început să te întrebi „ce are copilul meu? de ce brusc de comportă așa?„, dacă ți se pare că nu îl mai recunoști uneori.

  1. minimizează riscul de apariție a crizei
    • ai grijă de nevoile de bază ale copilului – hrană, hidratare, somn, odihnă, frig/cald.
    • respectă rutina cu care sunteți obișnuiți și limitele stabilite deja.
    • caută să observi dacă momentele au ceva în comun, același declanșator – poți nota de exemplu o perioadă, într-un carnețel, motivul/pretextul și contextul în care apare criza. De aici pot deriva acțiuni concrete pe care le poți întreprinde – eu de exemplu mă trezesc mereu cu o oră înainte de ora la care trebuie să se trezească copiii, astfel încât eu să am un moment cu mine la cafea, să mă aranjez, iar apoi să le pot acorda și lor atenție fără a fi pe fugă.
    • nu uita să aloci un timp de joacă 1-la-1, un timp special doar al lui.
    • nu sta numai cu telefonul în mână sau cu nasul în laptop – dacă copilul simte că pierde atenția ta în favoarea unui dispozitiv, va fi cu atât mai vocal când te va solicita. Sigur ți s-a întâmplat să înceapă să te strige fix când ai zis „alo” (mie mi se întâmplă încă), iar relația între decibeli și importanța telefonului este una direct proporțională.
  2. cum reacționez în criză?
    • empatizează cu copilul, oglindește-i emoțiile, stai cu el cum are nevoie.
    • folosește consecințele atunci când îi explici de ce este important să se oprească dintr-un anume comportament. În exemplul de mai sus cu centura noi am testat în fața casei plecare de pe loc și frână cu ei fără centuri, astfel încât ei au văzut cum sunt aruncați din scaun, chiar la viteză mică (testul a fost controlat și nimeni nu a fost rănit).
    • fii consecvent legat de limite și consecințe.
    • respirați abdominal (inspir – cine are cea mai mare burtică? numărăm până la 3 … expir – acum cine are cea mai mică burtică?)
    • pune o melodie care îi place, ideal una liniștită.
    • nu pune sare pe rană – a-i spune că e mare și că nu are sens să plângă pentru un motiv atât de mic, îl va face să se simtă chiar și mai neputincios, frustrat și furios.
  3. planul de contingență – if all else fails …
    • de când am copii, în situații în care știu că ziua mea va depinde de cooperarea lor, am mereu la îndemână un ceva care le place – o mașinuță nouă, o mică jucărie surpriză, o gustare nouă sau una pe care o primesc rar, un suc etc.
    • obiectul „interzis”/limitat – fie că a fost telefonul cu care nu se joacă (aproape) niciodată sau rujul meu, un pix sau niste sclipici/paiete.
  4. ai grijă te tine. Dacă nu ai grijă de tine, nu vei putea să ai răbdarea necesară pentru a face față cerințelor și nemulțumirilor copilului.

Știu că poate nu sunt noutăți aceste strategii, mai ales dacă ai participat la mai multe conferințe de parenting, însă cred că o reamintire nu strică niciodată.

This too shall pass, este încă scris pe etajera care acum 5 ani se afla deasupra mesei de schimbat scutece, căci toate trec, totul este temporar, și, deși atunci când treci prin momentele de criză, ele par a nu se termina, privite raportat la viața unui om, ele sunt infim de mici.

Curaj și putere să avem, iar până la următoarea criză să ne amuzăm puțin legat de pretextele care declanșează uneori crize majoră. Haz de necaz partea a IIa aici.

Un Paște liniștit tuturor!

Îți recomand să citești și cartea „5 limbaje ale iubirii”, un scurt rezumat aici, prin care po’i descoperi cum să umpli rezervorul de iubire al celui mic.

Un comentariu

Lasă un răspuns