Am divorțat în 2018, după o relație de aproape 13 ani, deci am avut o pauză de 13 ani de pe piața de dating, de întâlniri. A fost și este provocator, ținând cont că în 2005 când am ieșit de pe piață aveam 22 de ani și nu exista social media și nici aplicații de dating, nu aveam copii, doar job și facultate, întâlneam oameni ușor, îmi puneam întrebări puține, orarul era spontan, lejer.

În 2018 aveam deja 35 de ani, 2 copii, o căsnicie încheiată, altă vârstă, alte așteptări, altă disponibilitate de timp, mult mai puțin spontană, mult mai planificată, cu o apreciere mai mare a timpului meu, preferând, chiar des, să stau cu singură. Cu toate astea, îmi doresc să am lângă mine un partener. În ultimii aproape 5 ani am ieșit în oraș cu persoane întâlnite în medii diverse, inclusiv pe aplicații de dating.

Da, am avut cont, în ultimii ani, pe Tinder, Bumble, Academics, OkCupid, Badoo. Am testat să văd cum funcționează și care e ideea cu fiecare și poate voi scrie despre lecțiile pe care mi le-am luat din folosirea aplicațiilor.

Da, nu îmi este rușine cu asta și am cont cu nume și poze reale.

De fapt, această rușine este topicul articolului de azi, căci am simțit deseori că se vorbește pe la colțuri despre aplicații, dar, ca multe alte topicuri intime, este ceva ce (cam) toată lumea face, însă puțini recunosc.

Nu, nu am folosit aplicațiile pentru relații intime (nu că ar fi ceva greșit să folosești așa, dacă toată lumea implicată e de acord, dar este o alegere personală care are legatură cu singuranța), ci pentru a cunoaște bărbați care sunt și ei interesați de o relație. Știu că poți întâlni „sufletul pereche” și la coadă la Mega, dar eu de obicei la coadă la Mega fie profit să mai dau un mail, să răspund la un mesaj pe mess sau whatsapp, fie trag 2 copii de mine (perks of being a single mom of 2 with 4 jobs).

Da, am avut o relație cu un om fain, care a început de pe Tinder.

Da, cunosc oameni care s-au căsătorit cunoscându-se acolo.

Nu, nu mi se pare simplu. Poate sunt eu prea selectivă, dar nu ies ușor la cafea cu persoane de pe aplicații…. Deci poate dura lejer 2-3-4 săptămâni pănă să am o conversație legată si o ieșire la cafea, după mai multe matchuri și conversații nereușite.

Nu mai știm cum este să cunoaștem oameni în viața reală, să ne expunem vulnerabili recunoscând că da, ne dorim o relație, ne dorim un partener, tânjim după acel cineva care să ne aștepte acasă, care să ne susțină, care să ne aline, cu care viața noastră să fie una mai bună decât dacă am fi singuri.

Da, e greu după ce ai avut un deceniu pauză de la dating. Devine ciudat și parcă nici nu știi cum să începi o conversație, ce să spui mai întâi când viața ta e complexă?

Ce este cel mai important, relevant, ce pui în față: cine ești tu vulnerabil sau masca pe care alții vor să o vadă? Cât de vulnerabil poți fi, fără ca partenerul din fața ta să se sperie?

La 20 de ani aveam de spus numele facultații, cartierul în care locuim, dacă avem frați, surori … acum avem căsnicii încheiate, copii de diferite vârste, proiecte diverse, pasiuni, o bogată viață individuală și mai avem și iluzia „peștilor mulți din baltă”.

Tehnologia ne permite să păstrăm acest subiect tabu ascuns, ne permite să fim oricine vrem în spatele ecranului, în spatele unui cont mai mult sau mai puțin real. Pare cu atât mai complicat să cunoaștem oameni potriviți, cu cât ne lovim de stigmatul singurătății.

Stigmatul asociat cu utilizarea aplicațiilor și evenimentelor de dating poate avea mai multe surse, însă cea mai importantă este mentalitatea tradițională care consideră că întâlnirea partenerului de viață ar trebui să fie spontană și să apară natural. Această idee perpetuează ideea că a recurge la astfel de platforme este un semn de slăbiciune sau disperare.

Mai mult de-a lungul istoriei, relațiile romantice și căsătoria au fost privite ca repere semnificative și markeri de succes, împlinire și acceptare socială. În consecință, cei care sunt singuri sunt adesea supuși unui control social, ca și cum statutul lor de relație ar fi un indiciu al eșecului personal sau al inadecvării.

Stigmatul de a fi singur și de a folosi evenimente sau aplicații de întâlniri poate avea efecte profunde asupra stimei de sine, sănătății mentale și bunăstării generale a indivizilor. În plus, stigmatul poate crea un cerc vicios în care indivizii evită sau minimalizează utilizarea aplicațiilor sau a evenimentelor de dating pentru a se proteja de judecată sau de ridicol. Acest secret poate duce la creșterea sentimentelor de izolare și poate împiedica dezvoltarea unor conexiuni autentice, perpetuând și mai mult efectele negative ale stigmatului.

A avea un partener și mai ales a fi căsătorit e privit de multe ori ca dezirabilitate, cineva te-a ales, deci ești valoros.

Eu însă nu cred că a fi singur, adică fără un partener, te face mai puțin valoros, la fel cum nu cred că o persoană căsătorită e mai dezirabilă ca una necăsătorită. Am scris anterior despre multe motive pentru care nu ieșim din relații, deși ar trebui.

Eu cred pur și simplu că este despre ce alegeri ne asumăm fiecare și unde putem fi noi înșine, autentici, văzuți și acceptați.

Mai nou, co-organizez evenimente de speed dating. Da, m-am apucat de „așa ceva” căci văd prea mulți oameni mișto care nu au oportunitatea să se cunoască, căci ne-am cam săturat toți de aplicații, iar chimia se simte în persoană.

Mi-aș dori să văd și la noi mai multă deschidere, mai puțină judecată, mai puțină rușine, mai multă asumare și curaj.

Voi ce părere aveți? Ați veni la speed dating?