Cred că deja știți că, în timpul liber, acționez ca și Cupidon și aduc oamenii împreună în evenimente de speed dating. Ca și persoană singură și pasionată de dinamica relațiilor de cuplu, prin prisma propriului proces de învățare, care a fost pe alocuri zdruncinat, dar și pentru a putea sprijini mai eficient participanții la evenimente, am reflectat recent asupra stilului de comunicare propriu, dar și al așteptărilor (exprimate sau nu).

Să vă exemplific la ce mă refer: activă fiind pe piața de dating, am simțit uneori nevoia de mai multă comunicare și au fost momente în care am simțit că, în lipsa unei comunicări constante, nu s-a creat o conexiune, deci mi-am pierdut interesul pentru acel om. Prin comunicare constantă înseamnă că, la acel moment în timp, consideram că ar trebui să vorbim zilnic (considerat acum red flag, explic mai jos).

Pe de altă parte, am studiat fenomenul love bombingului, căci am observat și trăit experiența (repetat), care se caracterizează fix printr-o abundență de mesaje, începuturile de … ceva, când textezi sau vorbești până la 4 dimineața, toată ziua, îți afectează productivitatea și activitatea profesională căci, prin intensitate și cantitate, îți ocupă de fapt creierul în întregime (conversațiile sunt intense și îți răspund fix nevoilor neacoperite, iar după câteva zile acest gen, creierul nu va mai avea liniște fără). Le-am trăit și pe astea, iar când te ia vârtejul acela, nici nu-ți dai seama, decât atunci când te trântește de pământ. Deși nu am inițiat niciodată acest tip de intensitate, am răspuns mereu și l-am susținut activ, aveam și eu nevoile mele neacoperite pe atunci.

Eu recunosc, am făcut cam toate greșelile de-a lungul timpului – am spus că mi-am pierdut interesul din lipsă de comunicare, am așteptat să scrie el, am fost dezamăgită că nu a scris cu recurența așteptată (deși nu comunicasem această așteptare), am întreținut conversația și nu am pus stop, când am fost luată pe sus de vârtej. Da, am fost și eu la fântână, când eram însetată și mi-am turnat-o în cap. Având aceste tipuri de experiențe și observând participanții de la speed dating, cu temerile și așteptările lor, m-am întrebat, totuși, unde e linia de mijloc, cum este, de fapt, sănătos?

Reflecția cea mai recentă este că, atunci când intri în viața cuiva, dacă e cazul, se face loc treptat pentru tine și pentru noua poveste.

În conversațiile mele cu persoane de sex opus, pentru că am o viață plină, sunt des întrebată „când ai avea timp de o relație”. Mereu răspunsul este că timpul este același, distribuția lui se schimbă în funcție de prioritățile pe care le am, iar o persoană care mă interesează ar putea, ușor, ușor, să urce pe scara de priorități, deci treptat să îi fac spațiu în viața mea. Dar asta nu se poate întâmpla subit, cel puțin nu sustenabil, nu sănătos. Și da, nu aș fi dispusă să renunț la tot ce fac, ce sunt, pentru o altă persoană, la fel cum nu aș putea pretinde asta de la cineva. Să vorbești zilnic ore, să planifici brusc tot timpul liber, toate weekendurile, chiar și peste o lună, cu o persoană pe care o știi de o săptămână, înseamnă că iei de undeva acele ore, că petreci mai puțin timp cu copiii sau cu pasiunile tale, cu prietenii tăi, cu familia, dar poate însemna și că ești atât de însetat de iubire, încât vrei să îmbeți măcar cu iluzia ei. Atunci când persoana îți scrie, îți hrănește dependența (you get your hit), iar dacă nu îți scrie, intri în sevraj.

Nu îmi doresc să par sceptică, neîncrezătoare, dimpotrivă, cred în cuplu și iubire, dar cred că iubirea matură nu arată ca un ciclon și că, atunci când ne întâlnim pe nevoie neîmplinite, vrem să facem rezerve de iubire, deci adunăm minute, ore, texte, vocale, ieșiri, dar în goana după adunat, nu îl vedem pe cel de lângă noi, așa cum este el, ci doar prin prisma a ceea culegem noi de acolo. Ne agățăm de acel om, transformăm dinamica în ceva toxic, intrând în treimea victimă-salvator-agresor, iar când ne-am umplut desaga de iubire, ne oprim și, de cele mai multe ori, nu ne mai recunoaștem reciproc.

Ați cunoscut persoane care se supără că nu le-ai dat bună dimineața și noapte bună? Dincolo de ideea că, poate chiar ești primul și ultimul gând al unui om (și asta e drăguț), nevoia de a auzi asta zilnic, vine mai degrabă dintr-un stil de atașament anxios, nu doar de drag și dor, și atunci este însoțită și de dezamăgire. Un anxios se va întreba continuu dacă îți mai place de el și are nevoie de reasigurare continuă, pentru a nu se activa (despre stiluri de atașament am scris aici mai multe). Desigur că, pe piața de dating, suntem mai mulți anxioși și evitanți, decât persoane cu atașament securizant (căci ei reușesc să-și salveze relațiile) și nu e nimic în neregulă, dar e important să conștientizăm, iar dacă începem o relație să avem conversația pe această temă – uite stilul meu este acesta, mă ajută / am nevoie de asta etc, asertiv, adult, asumat.

În acest proces de reflecție, m-am gândit și la cum era viața acum 20 de ani, când eram singură, tot ocupată, căci munceam mult și eram și bursieră la facultate. Am realizat că pe atunci contactul era limitat (numai cine a trăit atunci știe limita de minute, sms-uri, secundele gratuite și comunicarea prin beepuri), ne vedeam la câteva zile și nu aveam contact între timp. Nu ne vedeam pe story continuu sau prin postari pe x platforme, aveam MMS-uri, care erau și ele scumpe, deci rare. De multe ori, nici nu aveam o fotografie cu omul cu care ne întâlneam, îi vedeam fața doar la întâlnire.

Chiar și așa, nu intra nimeni în sevraj. Nu-mi amintesc anxietate și nici judecată, legat de cine scrie, cine a scris mai mult sau de ce nu mi-a scris în fiecare zi. Îmi amintesc că îmi era dor de om, că mi-aș fi dorit să îl văd și că mă bucuram când ne vedeam, cu recurența pe care o puteam avea – am avut relații la distanță, dar și cu persoane din același bloc sau din facultate. Evident, diferea recurența.

Astăzi, tehnologia adaugă acest nivel de disponibilitate, putem să ne scriem/sunăm oricând, putem să ne vedem și să fim în contact continuu, dar nu înseamnă și că trebuie să facem asta.

În final, la un început de ceva, suntem doar doi străini, cu niște lucruri în comun și nimic mai mult.

Este super frumos când se leagă o conversație profundă, intensă, sau cum vă doriți să fie, când simți că ești auzit și ești interesat autentic de ce are celălalt de spus, însă eu vă invit să vă uitați dacă, atunci când treceți prin asta, este cu nod în stomac, cu încordare, sau dacă este cu pace și relaxare? Dacă vă simțiți bine chiar dacă nu v-a scris o zi sau dacă din acest motiv reinstalați aplicațiile sau vă îngropați în alte conversații, ca să puteți ignora durerea și respingerea pe care o simțiți? Da, acea frica de respingere ne conduce prea mult relațiile. Câtă energie mentală puneți în a vă întreba continuu „de ce nu a scris? să scriu eu?” sau în a scrie și șterge nenumărate mesaje, analizând atent lungimea lor, cuvintele alese, chiar și glumele?

Tu cum comunici? Cât de des suni sau dai mesaj? Cât de mult te abții sau cât de autentic ești? Ai simțit vârtejul de mai sus? A ieșit vreodată bine sau a dat cu tine de pământ? Crezi că nebunia de la începutul interacțiunii ar justifica investiția de timp menționată? Ai așteptarea să ți se scrie des? Să se răspundă mereu prompt? Sau ești relaxat și fără? Ai spus direct nevoile pe care le ai în materie de comunicare sau ai presupus? Te-ai simțit sufocat de comunicarea celuilat sau ignorat și respins?

Eu am remarcat că, după aceste reflecții, pentru mine, cele mai recente conversații, au venit cu bine, plăcut, pace. Da, poate fi și cu pace și aud că este de termen mai lung.

Relații împlinitoare să avem!