1000 de zile ca un carusel de emoții

Viața după ce ai un copil este plină de rutine și în același timp de multă impredictibilitate, este un carusel emoțional, ca o furtună care te poartă pe cele mai înalte culmi arătându-ți cele mai frumoase peisaje, și apoi în cele mai întunecate despresiuni, când te învăluie cu epuizare, frică și furie. Future mom playing with baby booties

Îmi amintesc prima oară când am văzut liniuțele roz pe test, pentru un moment mi s-a oprit respirația și am trecut printr-o paleta de emoții, de la bucurie și entuziasm, la frică de necunoscut. Oh, și nici nu aveam habar cât necunoscut urma să fie și cât este încă. După acel moment a urmat confirmarea medicală a sarcinii … care a întârziat, pentru că inițial nu bătea nicio inimioară. O săptămână de stres mai târziu auzeam prima oară la ecograf o inimă puternică de băiat. Bucurie, ușurare, primul moment în care ne-am dat seama că de acum trebuie să luăm lucrurile așa cum vin, că nu se vor întâmpla conform planificării. Apoi așteptam cu sufletul la gură următoarea ecografie, căci acela era parcă singurul contact real cu copilul, simțeam nevoia să îl văd, să îl aud, chiar dacă îl simțeam cu mișcă în mine.

Sarcina a fost cu grețuri, cu rău, cu furtuni hormonale, cu kilograme, cu oboseală, cu dureri, dar și cu bucuria celor 2 inimi pe care le aveam în corp … 41 de săptămâni. Nașterea a fost momentul când am trăit cea mai copleșitoare emoție de viața mea, când râdeam și plângeam de bucurie că îl aud și că e bine.  Un sentiment ce nu poate fi pus în cuvinte.

Alăptarea a fost o provocare. Nu ne-a ieșit din prima, din spital, iar acasă am ajuns în plină furia laptelui. Primul eșec. Deja simțeam că nu fac față și copilul abia venise pe lume. Mi-am pus în cap însă să nu îi mai dau supliment, cum primise în spital, și așa a fost. Am cumparat de urgență pompa de sân, de care spuneam eu mândră că nu vom avea nevoie, dar care ne-a fost prietenă la ambii copii. Îl alăptam și scoteam excesul și îl puneam la congelator, și apoi o luam de la început. Acum privind în spate au fost câteva zile numai, până am reușit să ne reglăm, să se atașeze corect și să sugă bine, și secreția de lapte să răspundă nevoilor lui. Atunci însă mă simțeam ca un roboțel, care dacă nu alăpta, pompa lapte sau schimba scutece. Sentimentul acesta de neputință a continuat, căci după episodul alăptare de la început, au intervenit ragadele, cea mai dureroasă (fizic) experiența a mămiciei, când nu vroiam să renunț la alăptare, deși abia îl puteam ține în brațe de durere, plângeam și strângeam mânerul fotoliului, de parcă aș fi vrut să îi transfer din durerea mea. Atunci m-au salvat lanolina, mameloanele de silicon și din nou pompa, căci, după ce am început să sângerez, am făcut o pauză de 24h, din alăptare. 163180_1698692541811_2820473_nAjutorul soțului, care a preluat atunci hrănirile, a fost neprețuit.

Pe atunci m-am pierdut pe mine. Nu mai eram Lucia, nu mai eram femeie, nu mai eram copil, nici soră, nici mamă nu mă mai simțeam. Nu mai simțeam nimic. Uneori nici nu vroiam să mă culc seara, pentru că nu vroiam să o iau de la început, a doua zi. Totul este greu, dureros, copilul plângea mult, eu nu știam ce să mai mănânc ca să nu îi provoc colici, eram epuizată, nemâncată, și simțeam că nici măcar nu mă iubește copilul. Realizez acum când scriu aceste rânduri că momentele acelea au lăsat o urmă adâncă în mine, nevndecată…

Portrait of baby breastfeedingUșor ușor copilul a început să doarmă mai mult, alăptarea a devenit momentul acela de conectare pe care îl vezi în reclame și ajunsesem să mă bucur de el când zâmbea la sân, când ridica ochișorii lui de culoarea cerului senin și se uita lung la mine, copilul meu ca marea mea frumoasă. 

Am avut norocul să am un soț care s-a implicat și a preluat și scutece și hrăniri la nevoie și culcarea copilului … uneori făceam cu rândul noaptea, sau stătea cu el ziua, cât să pot ieși și eu în oraș fără copil. Și ieșeam. O dată pe săptămână mă torturam cu ieșire la „cumpărături”. De ce tortură? Pentru că mă simțeam neadecvată, simțeam că nu am ce căuta prin magazine, că nimic nu mă încape și nimic nu îmi mai aducea bucurie, legat de ceea ce mă bucura înainte. Mă bucuram însă să văd oameni și poate să beau o cafea cu o prietenă.

Diversificarea a venit la pachet cu libertate și frustrare, libertatea faptului că era mai ușor ca altcineva să se ocupe de copil și deci să iau eu o pauză, și frustrarea mâncării aruncate, când copilul nu vroia să mănânce. Primul copil, după o alăptare furtunoasă, vroiam să îmi iasă și mie ceva ca la carte, deci am pornit la drum cu piureuri, conform schemei de la pediatru. Iar când frustrarea încercărilor eșuate a atins cote maxime, am cedat și i-am dat mai mult din ceea ce mânca, adică un piure de morcovi. Atât de mult, că prinsese culoare. La propriu. Când l-a văzut pediatrul mai portocaliu pe mâini ne-a întrebat dacă mănâncă mult morcov. Eu nu vedeam nimic rău în asta … Dar apoi am temperat și morcovul și eram mereu la noi cu borcănele cu diverse piureuri în ele.

Cam așa a fost primul an. După primul an, lucrurile s-au mai adunat, și am început să mă simt din nou om. Am început să simt mai multă afecțiune din partea lui, am ajuns și eu la o greutate mai rezonabilă după cele +18 în sarcină, el dormea, a început să mănânce mai bine și mai ușor, noi am reușit să plecăm în prima vacanță singuri…

Mă uit acum și văd că a fost un an provocator, dar numai un an, 12 luni dintr-o viață de om, însă când treci prin acele momente, timpul se dilată și parcă nu mai există lumina la capătul tunelului. Micile licăriri de pe traseu, uneori parcă nu sunt suficiente pentru a vedea calea.

Iar uneori, viața îți trimite mesaje și când ajungi prima oară cu copilul la urgențe simți că ți-ai da viața atunci, acolo pentru ca lui să îi fie bine. Și atunci realizezi că viața ta nu va mai fi niciodată la fel, că tu ești un alt om, că prioritățile tale s-au schimbat și că universul tău se va învârti în jurul lui. De îndată ce vei accepta asta, te vei relaxa, vei lua viața așa cum vine, iar lucrurile vor decurge mai lin.

Viața după ce ai un copil, este un carusel de emoții, intens, transformator, unic. Acceptă și bucură-te de tot ceea ce îți oferă, căci te va ajuta să crești. Iar la capătul drumului, dragă mamă, vei fi o femeie mai puternică, mai hotărâtă, mai feminină și mai iubită, căci ochii aceia care se înalță de la sân te vor adora necondiționat.

M-aș bucura tare să aud și poveștile voastre, despre cum a fost perioada de început și cum ați gestionat acele momente, care vin peste noi cu bine și cu greu.

Primele 1 000 de zile sunt o excursie fără ghid sau hartă, în care suntem împreună încă de la început și în care vei găsi întotdeauna drumul corect.

Cu acest articol mă alătur astăzi campaniei Phillips Avent “Alături de tine!”, căci în tot ce v-am povestit mai sus, Philips, prin gama Avent, a fost alături de noi, pompa, mameloanele, borcănelele, zeci de căni cu cioc, suzete, biberoane… Mă bucur că am avut ocazia să vă descopăr, deși nu eram deloc conectată cu mămici și habar nu aveam ce să cumpărăm, însă deja aveam încredere în brandul Philips. Mulțumesc!

 

 

Anunțuri

22 de gânduri despre „1000 de zile ca un carusel de emoții

Adăugă-le pe ale tale

  1. Fix carusel de emotii si la mine. Frica a fost prima. Frica ca voi pierde sarcina. Inca nu imi venea sa cred ca e adevarat, ca procentul ala de 0,1% posibilitate de sarcina naturala pe care ni-l dadeau medicii, chiar s-a confirmat. A urmat apoi o posesivitate fantastica. Nu voiam ca nimeni sa se mai bucure de minunea mea, eram in stare sa o inchid intr-un clopot la care sa am doar eu acces. A fost cel mai extrem sentiment trait in primele luni, chiar in primul an al copilului meu. Desigur ca bucuria, recunostinta, sentimentul de a fi coplesita efectiv, m-au insotit mereu in cele 1000 de zile si dupa 🙂
    Cu ce ma pot lauda este ca in primele 1000 de zile (incluzand si sarcina) i-am fost alaturi copilului meu la fiecare pas. Sunt tare fericita si recunoscatoare ca am putut face asta.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Eu cred că să fii mamă este una dintre cele mai mari și mai frumoase provocări. Perioada de început este grea, asta îmi aduc și eu aminte, mai repede sau mai târziu ne adaptăm cumva la asta. Tăticul este foarte important, soțul meu îl plimba noaptea pe Tudor cu mașina când avea colici ca să se calmeze și ca să mă lase pe mine să mă odihnesc…totul pare acum așa de departe… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. La mine au trecut deja 10 ani de la prima zi a celei de-a doua fetite. Si eu cam tot asa am simtit. Am fost intr-un carusel emotional caruia la un moment dat parea ca ii picase lantul. Singura constanta din acea vreme pe care stiam ca ma pot baza erau biberoanele Avent cu tetina de silicon. Cred ca abia aparusera si erau greu de gasit. Eu le vanam in special pe cele cu supapa anti colici. Una dintre sticlute isi pastreaza locul la bucatarie (o folosesc uneori pentru masurat diverse lichide) si daca ma straduiesc cred ca gasesc si o tetina din aceea. 🙂 Asa ca, da, si pentru mine Avent a fost o prezenta permanenta in primii ani de viata ai fetitei

    Apreciat de 1 persoană

  4. La mine au trecut deja 10 ani de la prima zi a celei de-a doua fetite. Si cam tot asa am simtit. Am fost intr-un carusel emotional caruia la un moment dat parea ca ii picase lantul. Singura constanta din acea vreme pe care stiam ca ma pot baza erau biberoanele Avent cu tetina de silicon. Cred ca abia aparusera si erau greu de gasit. Eu le vanam in special pe cele cu supapa anti colici. Una dintre sticlute isi pastreaza locul la bucatarie (o folosesc uneori pentru masurat diverse lichide) si daca ma straduiesc cred ca gasesc si o tetina din aceea. 🙂 Asa ca, da, si pentru mine Avent a fost o prezenta permanenta in primii ani de viata ai fetitei.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Hei Lucia, n-am tras-o cu colicii. Nici cu plânsetele. Îmi imaginasem că va fi ușor ca mamă și așa mi-a fost.

    La mine greutatea a fost din rolul de fiică … părinții mei sunt aproape absenți din viața mea. Au ales să se mute la sora mea, să o ajute să o crească pe fiica ei de aproape 3 anișori.
    Și din partea surorii mele am avut parte de sprâncene ridicate … că nu sterilizez, că nu o spăl cu ser, că nu-i făceam baie zilnic ori masaj, că nu o botez, că o las să mănânce cu mâna, că o las să umble în 4 labe în spații publice, în tren, unde oamenii calcă cu picioare, că nu o duc la controale lunare la pediatru.
    Acum, după 11 luni, când vede diferența dintre fiica mea și fiica ei a început să mă întrebe de una de alta și cum fac. Dar inițial mi-a fost tare greu să fiu criticată sau ignorată de familia mea.

    Iar asta mă împiedică pe mine să fac al doilea copil. Dacă și eu, ca ai mei, voi face diferențe între copiii mei? Gândul că unul din copiii mei ar putea să sufere ca mine mi se pare insuportabil. Iar la asta lucrăm acum în viața de cuplu…că fără suportul lui…nu…e un gând de care fug…nu pot fără suportul lui.

    De asta am întrebat și eu pe blog cum e trecerea de la 3 la 4? Cum se poate face această trecere astfel încât ambii copii să se simtă la fel de iubiți, mai ales copilul cel mare? Zi-mi și mie Lucia (pe blog, ca să-mi rămână pe vecie), cum să-mi fac eu curaj?

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc. Stiu ca e greu cand esti criticat de familie …dupa ce ca nu e floare la ureche sa ii mai auzi si ca oricum nu faci bine… ca nuca in perete. bine … de la 3 la 4 iti scriu pe blog 😉

      Apreciat de 1 persoană

    1. pe vremea aceea mie mi-a trebuit un psiholog sa imi spuna ca prin aceleasi greutati trec toate mamele prima oara. sper ca in ziua de azi ele sa afle mai usor asta… multumesc.

      Apreciază

    1. interesant e ca itre cei 2 copii amintirile sunt total diferite… e bine ca reusiti sa traiti momentul. eu acum nu stiu cand au trecut acele 1000 de zile…

      Apreciază

  6. Mi-ai amintit de povestea noastra cu alaptarea: http://iulianaroca.ro/2016/08/01/despre-o-altfel-de-alaptare/
    Cred ca fiecare mama are povestea ei unica, chiar pentru fiecare sarcina, nastere si copil in parte.
    Eu, spre exemplu, nu cred ca voi mai fi vreodata la fel de odihnita cum eram inainte. Cred ca acele foarte multe nopti de nesomn nu vor fi recuperate niciodata.
    Dar nu-i asa ca nimic din toate astea nu conteaza cand se uita la tine si iti zambeste sau iti spune „te iubesc, mami”?
    Te imbratisez cu drag!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, mah, dar de ce ne mint astia cu tv-ul cu funduri pufoase si somn lin? :)))) si uite ca am uitat sa scriu despre cum ma musca … 😦 dar cum spui, timpul a vindecat tot, si da au ei momentele lor cand se alinta cu mine si ne iubim si timpul sta in loc ❤

      Apreciază

  7. M-am regasit perfect in titlul tau, exact asa am simtit si eu primele 1000 de zile, ca un carusel de emotii. Chiar ca o adevarata avalansa de emotii! 🙂
    La mine diversificarea nu a adus deloc libertate, pentru ca tot eu ma ocupam de mancare. Insa a adus frustrare din plin, mi se parea mult mai complicata decat alaptarea. Bine ca trecut si au ramas doar amintiri care acum ma amuza!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Si eu tot cu alaptatul am avut cele mai mari probleme. Practic, laptele meu avea culoarea sangelui. Horror! M-am pierdut cu totul atunci, dar cred ca ceea ce m-a salvat a fost instinctul matern care imi bubuia in inima si-mi spunea: esti perfecta, totul va fi bine! Si a fost! Dupa vreo saptamana 🙂
    Te imbratisez!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: