Vara asta pentru mine s-a terminat o eră, o etapă importantă din viața mea de adult, o treime din viață, iar drumul ce mă așteaptă nu știu cum va fi. Am însă ocazia unui nou început și simt că sunt mai pregătită să mă bucur de viață decât eram la 20 de ani.

Încep să simt aroma libertății, un concept asupra căruia tot meditez de ceva vreme … mai ales sub influența celor din jur pentru care divorțul înseamnă libertate, concept cu care nu sunt de acord de altfel și veți vedea ce cred eu astăzi că este libertatea.

În paralel cu frământările personale, citeam un articol despre cum o libertate acordată în cuplu este văzută, din exterior, ca o îndepărtare a partenerilor și o posibilă despărțire.

Știu cupluri care își acordă libertate nu doar pentru ieșiri cu fetele/băieții, ci chiar pentru flirt sau mai mult. Pe de altă parte, sunt cupluri unde ieșirile fără partener sunt tabu și subiect de ceartă. Pentru unii libertatea constă în posibilitatea cumpărării de gadgeturi fără număr. Pentru alții, libertatea stă în cât mai multe tatuaje. Libertatea poate fi să sari în bălți după ploaie sau să faci plajă la nudiști. Libertatea poate fi să mergeți împreună la film, dar să vedeți filme separate, libertatea poate fi să îți declari iubirea pe facebook.

Libertatea poate fi să ai toate astea, dar să alegi să ții de mână același om. 

În același timp, oameni care au toate libertățile de mai sus se simt constrânși, îngrădiți și vor tot mai mult, incapabili să se bucure de ceea ce au, iar oameni care sunt ținuți „din scurt” se simt bine și poate chiar liberi.

Paradoxal, nu?

Vorbim mult despre tot soiul de libertăți, libertatea de exprimare, libertate de a alege apartenența politică, religioasă, libertate de a face ce îți place, ce vrei, atunci când vrei… toate însă se raportează la exterior …

V-ați întrebat vreodată cât de liberi suntem în gândire? 

Oricâtă libertate ai avea de afară percepția ta asupra ei va fi zero barat, dacă ți-ai construit o temniță proprie alcătuită din prejudecăți, din frici, rușini de tot felul și proiecții. Mai grav este că împărtășim temnița cu cei din jur. De multe ori nu o facem intenționat (asta ar fi manipulare), nu o facem direct, însă mesajul este același: nu sunt de acord cu ce faci, nu sunt de acord cu tine, nu te accept așa cum ești. Acest mesaj în mintea unui om care are nesiguranțe proprii, se transformă mai departe în nu sunt suficient de bun pentru a fi iubit, așa cum sunt, deci trebuie să fiu altfel.

Ziua când mi-am cerut scuze pentru că purtam roz

Momentul când am dat eu cu capul de sus a fost atunci când mi-am cerut scuze că port roz. Nu am integrat informația atunci, deși m-am auzit de îndată ce am rostit vorbele și am realizat cât de stupide erau. Au mai trecut niște ani și niște conștientizări pentru ca eu să îmi dau seama ce s-a întâmplat.

Se adună mesajele subliminale de mai sus, de la oricare din oamenii importanți din viața noastră, nu numai de la partener, ca niște tinichele greu de dat jos de pe o relație. Iar într-o zi, ajungi să realizezi că viața pe care o trăiești nu este ceea ce îți doreai, și că, deși ai toate libertățile de mai sus, nu ai cea mai importantă libertate dintre toate, aceea de a fi tu însuți, în fiecare zi, de a simți că nu ești greșit și că meriți iubire necondiționată, imperfect, obosit, cu niște kilograme în plus sau în minus, cu o cezariana prost cusută, cu vergeturi sau celulită, cu tatuaje și tunsori extravagante, cu culori pe haine și pe suflet, cu haos, cu bucurie, cu mult, cu tot. 

Eu cred că libertatea, ca și iubirea, nu poate fi primită și dăruită. Libertatea vine din noi. Tot ce trebuie să facem este să ne acceptăm și să o trăim. Așadar unui om care nu se simte liber, nu prea ai ce să îi faci, iar asta nu are legătură cu actele de căsătorie, cu copilul, cu mutatul împreună sau cu limitarea timpului de bere cu amicii.

Vorbim mult despre iubire necondiționată raportat la copii, și, deși nu suntem perfecți și mai țipăm, poate amenințăm, poate pedepsim, poate ne scapă un „te las aici”, este foarte clar că pe ei chiar îi iubim orice ar face. Câți oare reușim să ne iubim pe noi, orice am face? Și câți ne iubim partenerii așa cum sunt?

Am zis până acum că libertatea este legată de acceptare și iubire. Mai lipsește o componentă – prezența.

Oooo, da, mindfulness-ul cel de pe toate buzele zilele astea, care înseamnă de fapt fix a nu trăi în prejudecăți și regrete, legat de ieri, sau proiecții și frici, legat de mâine. Ce am simțit eu atunci când am trăit experiențe cu prezență a fost că timpul s-a dilatat și au încăput în el atât de multe sentimente frumoase, încât ore au părut zile, iar sufletul mi s-a umplut de bine, nu doar bateriile cu energie…

Acestea fiind zise…

Tu ești liber să fii tu în fiecare zi?