Mă numesc Nicoleta Crăciun și sunt de partea din ce în ce mai blamată a baricadei. Predau în aceeași școala din 1994, când am susținut un examen național și mi-am ales instituția în care am decis să lucrez. Nu am să mă laud cu faptul că am obținut o nota peste 9.50 la un examen la care, în media, de ani de zile nu aud decât despre slaba pregătire a cadrelor didactice. Sunt convinsă că au fost și mulți profesori bine pregătiți, dar de care nu a auzit nimeni. I-am văzut la cercurile metodice, auzim despre ei pe la colțuri, când părinții fac imposibilul să îl aibă pe cel mic în clasa respectivului/respectivei. Păcat însă că, după ce dau din coate și își văd satisfacută dorința și orgoliul, uită să citească contractul încheiat cu școala. 

Nu doresc să fiu greșit înțeleasă. Departe de mine orice urmă de răutate. În peste 20 de ani de activitate, mi-am construit și, îndrăznesc să cred, am construit multe amintiri frumoase. Îmi face plăcere când, după ani de zile, copii, părinți sau bunici mă salută pe stradă/pe Facebook, la fel cum mă întristează atunci când, pe aceeași stradă, alții trec pe celălalt trotuar, prefăcându-se că atenția le este furată de peisaj. Mă resemnez gândind că eu am fost aceeași și pentru unii și pentru ceilalți, ei însă sunt diferiți. Calitatea materialului sosit la școala este diferită și, cum îmi place adesea  să spun, poți croi 100 de rochii după același tipar, stamba rămâne însă stambă, iar mătasea-mătase. 

Și da, învățătorul, pregătirea, vocația contează. Face diferența. Însă la fel de bine familia/mediul frecventat, cei 7 ani de-acasă, atitudinea familiei față de școală, materialul genetic al copilului fac diferența. Acest lucru însă se uită. 

Astăzi și eu sunt părinte. Si eu îmi doresc ca fetița mea să reușească în viață, să învețe, însă în primul rând îmi doresc ca eu, mama ei să o înzestrez cu uneltele necesare reușitei. Sunt de acord cu toți părinții care consideră că scopul lor e acela de a-și face copilul fericit. Cu siguranță însă gândesc diferit față de majoritatea părinților din ziua de azi. Fericirea nu vine din primirea pe tavă a orice îi trece prin cap copilului, din a accepta orice vine din partea celui mic pentru a nu-i știrbi personalitatea, din a-i găsi o scuză pentru orice act de violență, pentru orice obrăznicie, din a impune cadrului didactic de la colegul/poziția în bancă la părerea despre propriul copil și câte multe altele. Doar urechile unui cadru didactic au putut auzi lucruri pe care de multe ori îți vine greu să le crezi, de multe ori rămâi blocat.

Fericirea copilului meu va veni sincer, din sărutul depus pe frunte, o dată cu fiecare sarcină prin care își ajută mama, cu fiecare moment în care ne jucam și învățăm împreună de la regulile jocului, la cum să ne comportam în civilizație.

Dragi părinți, afecțiunea, respectul de peste ani ale unui copil se câștigă cu afecțiune, cu atenție acordată puiului de om. Mofturile satisfăcute ale tânărului Goe nu îl fac pe acesta să uite că, atunci când a avut nevoie de mama/tata, aceștia erau ocupați, iar el era cantonat în fata unui laptop sau supravegheat de o bonă.

Mi-aș dori ca părinții să își rupă un pic mai mult din timpul lor și să stea cu cei mici, să îi asculte, să îi controleze dacă au cele necesare în ghiozdan, creioane ascuțite, pagini liniate etc, să îi aducă la timp la școală. E dificil să cauți în timpul orelor creioane ascuțite, rezerve de stilou…., să întrerupi ora de cate ori intră cei întârziați (culmea, zilnic aceiași). Îmi doresc ca fiecare să își asume rolul său în viața copilului, atât.

Părerea mea – sunt conștientă- nu contează pentru cei care ne privesc cu superioritate de la înălțimea jeepului, în timp ce își debarcă copilul fix în fața școlii, îl săruta tacticos pe obraz, în timp ce coloana de alte mașini așteaptă nerăbdătoare să facă același lucru. 

Să nu uităm să fim Oameni, să creștem alți Oameni!