Vara e ziua mea. Recent am împlinit 40 de ani și a fost primul an când tata nu m-a sunat dimineață la prima oră, făcând glume fie pe seama faptului că nu mă trezesc la oră matinală, fie pe motiv că el m-a trezit. Interesant este cum timpul schimbă perspectiva și cum, ceea ce altă dată era „da, bine, nu sunt matinală, știu, hai să depășim momentul„, alături de ochi dați peste cap, s-a transformat în dor de a-l auzi cum îmi urează de bine, în stilul lui miștocar.

Anul trecut, la 39, mi-am petrecut ziua de naștere doar eu cu copiii, la mare. După o perioadă complicată și grea am ales să mă retrag cu ei, în locul meu de suflet, la 2 mai. Am simțit ca nu mai vreau să acomodez nevoile sau dorințele altor oameni, ci doar pe ale noastre, nu am mai vrut să sincronizez orare, să aliniez și organizez ceva, ci doar să fiu într-un acasă al sufletului meu, la mare.

Tot anul trecut am fost plecată pe Camino de Santiago de ziua mamei.

De ziua tatei am fost plecată în delegație în Madrid.

De ziua sorei am fost plecată în delegație în Bruxelles.

Până anul trecut mi-am petrecut fiecare aniversare a mea sau a unui om drag, cu familia. În 2012 plecasem în Turcia de ziua mea și fusesem foarte tristă, căci nu îi aveam pe ai mei cu mine.

Acum … mă uit înapoi și îmi dau seama că nu am știut că acelea ar fi ultimele clipe, cu unii din ei, ultimele aniversări. Se vorbește mult despre prezent și prezență, dar pierdem atât de mult timp și atât de multă energie în trecut și viitor, că uităm să ne bucurăm. Mai mult, ne îmbătăm cu ideea că avem timp.

De tot rahatul, pardon my french, că, la un moment dat, timpul se termină. Niciodată nu știm când e ultima oară, când e ultimul sărut și dor de drag și iubire, ultimul te iubesc, înainte de divorț sau ultima îmbrățișare fără iminența morții.

Când aceste schimbări apar pe radar, totul se schimbă deja și devine apoi greu să îți amintești acel ultim moment în care erați bine, în care viața curgea previzibil.

Eu le-am simțit ca pe niște praguri, dincolo de care viața a fost altfel, conversații care erau distractive și cu iubire, au devenit pline de regret și tristețe. La fel au devenit și îmbrățișările și cu altă încărcătură emoțională.

Viața noastră este o colecție de prime și ultime ori, doar că nu le putem eticheta ca atare, atunci când se întâmplă, ci doar ulterior când observăm consecințele.

Fiecare clipă, deși trecătoare, își lasă amprenta în sufletele noastre. De la ultima oară când am privit stelele într-o noapte senină (tu mai știi când? eu mi-am încărcat recent bateria cu stele) până la ultima oară când am spus cuvinte de rămas bun, aceste momente ne definesc și ne învață valoarea prezentului.

Sună a bullshit, se vorbește prea mult despre mindfulness și alte practici din această categorie și parcă suntem suprasaturați de idee… până într-o zi. Vă doresc să conștientizați asta, înainte să o descoperiți într-o manieră mai brutală, iar acum vă provoc la un exercițiu: dacă ai divorțat, încearcă să îți amintești când ți-ai îmbrățișat ultima oară fostul(a) partner(ă) cu iubire? dacă ai pierdut pe cineva drag, poți să îți amintești cum îl îmbrățișai înainte să știi că îl/o vei pierde? Când ai spus ultima oară „mi-e dor de tine” expunându-ți sufletul curajos?

Cum ar fi să trăim relațiile cu oamenii dragi, vizitele, îmbrățișările, concediile, chiar și privirile, ca și cum ar fi ultima oară? Când te-ai pierdut ultima oară în ochii cuiva? Când ai râs ultima oară cu toată ființa ta?

Viața e o înșiruire de decizii, unele luate din frică, altele din curaj, dorință. Eu încerc să aleg mai des curajul, iar mottoul blogului meu, nu s-a simțit niciodată mai adevărat ca azi!

Eat the cake, wear the dress, kiss the guy, call first, dare and live!