Parenting echilibrat

De când am devenit părinte citesc mult, mult despre copii, părinți, boli, vaccinuri, alăptare, scutece, somn, alimentație sănătoasă, medici, pantofi și multe altele … Da, nu prea mai apuc să citesc despre agile, scrum, management de proiect, și alte domenii care mă interesează, dar citesc mai mult despre funcționarea creierului, etape de dezvoltare, memorie și învățare.

Unde citesc? În cărți și pe internet.

Așa am descoperit o lume nouă, aceea a părinților din social media. Pe grupuri de părinți am aflat multe despre creme pentru iritația de scutec, despre diversificare și autodiversificare, am râs, am plâns, am ajutat și am primit ajutor. Știu că oricând am o problemă pot posta undeva întrebarea mea și părinți care s-au confruntat cu probleme similare îmi răspund.

Știu însă că acolo răspunsurile nu sunt soluții care se aplică așa cum vin, ci că trebuie să aplic propriul discernământ și să iau în calcul situația mea specifică.

Și așa fac.

Folosesc mult grupurile sus menționate, zilnic, și văd destul de des extremele, părinți care au luat o decizie într-o direcție iar apoi nu mai acceptă că există și alt mod de a face lucrurile.

Simt că le este atât de frică că ar putea greși, încât vor să ne convingă pe toți că varianta lor este ideală, iar ei își validează astfel decizia și dorm liniștiți.

Și eu simt de multe ori frică … dacă greșesc, dacă traumatizez copilul, dacă e traumatizat pe unde merge în colectivități, dacă i se demineralizează dinții, dacă nu se simte iubit pentru că nu dormim împreună, dacă nu își va controla sfincterele pentru că a stat prea mult cu scutece de unică folosință … iar toate fricile au început cu: dacă va avea autism pentru că se naște prin cezariană, dacă dacă dacă… multe mituri și idei preconcepute dobândite de prin internet … discernământ, discernământ, discernământ…

Ceea ce am învățat pe propria piele în 5 ani de părințeală, după multe cărți și multe greșeli, și mesajul pe care vreau să îl transmit acum, este o pledoarie pentru gri, pentru o cale de mijloc, pentru respect față de nevoile familiei ca întreg.
Voi povesti acum puțin despre câteva dintre extreme și deciziile mele.

  1. Somn. Extreme: trebuie să dormi cu copilul VS copilul trebuie să doarmă singur. Despre somnul în familia mea am scris aici. Opinia mea, în care cred cu tărie, este că decizia corectă este cea care se potrivește familiei, unii dorm relaxați împreună și își construiesc paturi de 2m/2m ca să încapă, alții nu suportă să se atingă în somn. Sunt convinsă că un copil crescut în iubire necondiționată și căruia i se răspunde când strigă, nu va fi traumatizat de faptul că doarme singur.
  2. Mâncare. Extreme: numai mâncare bio VS fastfood, ciocolată, cola. Cred că alimentele pe care le cumpărăm noi din supermarket sunt de o calitate îndoielnică. Nu cred nici în bio, nici în eco și nici în producători. 100%curat nu mai este nici măcar ce creștem în grădina proprie din cauza faptului că pământul nu mai este curat. În același timp cred că este inuman să hrănești copii mici cu fastfood și cola. Cred cu tărie că este datoria mea de părinte să asigur o alimentație diversă și de calitate copiilor.  În același timp cred în moderație și cred că dacă gustă din orice mănâncă familia, nu îi va face rău. În plus, cam asta va fi lumea în care vor crește și nu îi vom putea feri întotdeauna. Eu aleg furnizori de produse animale din rândul producătorilor locali, mai merg la piața, mai fac pâine, fac deserturi în casă, nu folosesc zahăr etc, dar mai mâncăm pizza, și, o dată la nu știu cât timp, chiar hot-dog. Cu măsură întotdeauna.
  3. Alăptare. Extreme: alăptare „fără număr” versus alăptare „zero/minimă”. Am alăptat ambii copii până când s-au înțărcat singuri. Nu am forțat înțărcarea, dar nici alăptarea. Cel mare am crezut eu că s-a înțărcat la 9 luni. Am aflat între timp că a fost o criză a suptului, și probabil nu autoînțărcare. În același timp după o lună de chin în care simțeam că eu îl forțez să sugă, mai mult decât își dorește el, am renunțat. Am încercat lapte praf. A vrut și aia a fost. Cea mică avea 1an și 4 luni și a început să ceară lapte de care bea fratele ei, treptat a supt mai putin și apoi deloc. Niciodată nu au cerut, iar eu să îi refuz. În același timp, nu i-am pus forțat la sân, după ce nu au mai cerut singuri. Am avut încredere că ei știu ce e mai bine pentru corpul lor. Cred cu tărie că alăptarea hrănește si stomacul și sufletul, dar cred că emoțiile se transmit prin lapte și că e important ca mămica să aibă grijă de ea și să facă cât poate fizic și psihic. Nu cred în mama de sacrificiu, cred în binele familiei mai presus de toate. O familie fericită va crește copii fericiți.

Și mai mult, nu cred că există perfecțiune, iar dacă am găsi-o cred că le-am face mai rău copiilor, punând pe ei o presiune inutilă.

Cred în iertare. Iartă-te mamă, iartă-te tată, care citiți acest articol. Fiți autentici în fața copiilor, recunoașteți când greșiți și copiii vor crește adulți imperfecți în perfecțiunea lor, dar responsabili.

Iubiți-vă și iubiți-i necondiționat, iar ei vor fi capabili de iubire, crescând cu credința că merită să fie iubiți.

Acceptați faptul că fiecare familie e unică, alegeți ce se potrivește familiei voastre și asumați-vă alegerile.

Moderație, iubire, iertare.

Cu drag,

Lucia

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s