Încrederea în sine este precum democrația din 1989, o libertate prost înțeleasă.

Azi, între două emailuri către investitori pentru un eveniment important pe care îl organizez în Porto [dacă nu știi cu ce mă ocup, poți vedea profilul meu profesional aici], cu ochii pe apusul rozaliu de la geamul de la biroul work from home, am realizat că, în ultima vreme, am tot vorbit despre această calitate, indirect, fără să îmi propun și am realizat și cât de puțin înțelegem ce înseamnă de fapt, iar asta ne influențează și modul în care ne creștem și susținem copiii și ce fel de încredere în sine le insuflăm.

Prea des, încrederea în sine e privită ca o armură invizibilă care ne ferește de eșec, de ridicol, de respingere. Credem că cei încrezători sunt cei care domină conversațiile, cei care intră într-o încăpere și atrag toate privirile, cei care par să nu aibă niciun dubiu în ceea ce fac, dar nu ne dăm mereu seama că ei, deseori, doar par a fi încrezători.

Este asta încrederea în sine? Sau este o supracompensare, o poleire a sineului pe care ne e frică să îl arătăm? Și nu că ar fi ceva în neregulă să îl arătăm, dar am învățat să nu ne arătăm vulnerabili, ca să nu fim răniți.

Vorbeam recent cu fi’miu (14 ani) despre frici diverse, de ale lui, de ale mele, despre cum poate el să lucreze acele frici, despre cum am depășit eu frici care ajunseseră în timp fobii (despre frica de stomatolog am povestit detaliat într-o serie de articole, dar am mai avut frica de ace pe care am depășit-o, și altele).

Povesteam, deci, cu el despre valoarea fricii și că, de fapt, este o emoție care ne ține în viață, altfel am zbura ca superman de pe bloc, fără să avem superputeri.

Fără frică am fi o specie în extincție.

Apoi am vorbit că depășirea unei frici nu înseamnă că subiectul fricii se transformă brusc în plăcere, ci că acea frică nu ne mai controlează viața, iar o frică trebuie lucrată atunci când ne afectează modul în care trăim, în mod negativ, atunci când ne creează blocaje acolo unde ar trebui să fie bucurie.

Din poveste în poveste, reflectând la exemple proprii despre cum am depășit frici, am concluzionat, împreună, că a fi curajos este a acționa chiar dacă ți-e frică, nu să nu-ți fie frică.

… ajungem și la încredere în sine, promit …

Același lucru l-am constatat în relații, din experiența proprie și autoreflecție, dar și din experiența curajoșilor din Comunitatea De Dating: curajul este a participa la un eveniment chiar dacă ți-e frică, iar încrederea în sine nu este garanția că nu vei fi înșelat(ă), mințit(ă), ci încrederea că, și dacă se va întâmpla asta, tu vei putea face față.

Cum pot avea încredere într-un om, din nou, după ce am fost mințit(ă), înșelat(ă)?

Prin prisma evenimentelor pe care le organizez, am văzut în formulare sau în conversații, această frică „cum pot avea încredere într-un om, din nou, după ce am fost mințit(ă), înșelat(ă)?” iar aici, singurul mod, cred eu, în care putem avea încredere în oameni, din nou, este să știm că, orice s-ar întâmpla, noi nu ne vom pierde sinele autentic, nu ne va știrbi valoarea personală și nu ne vom abandona pe noi înșine. Încrederea nu înseamnă absența riscului sau garanția că nu vom mai fi răniți, ci reprezintă capacitatea de a rămâne întregi și autentici, indiferent de acțiunile celorlalți, fie ei prieteni, partneri de viață sau de business.

Încrederea despre care vorbesc eu se bazează pe siguranța că vom putea gestiona orice rezultat, fără a ne pierde identitatea sau valorile.

Să am încredere în mine, ca femeie, nu înseamnă că trebuie să mă simt mereu cea mai frumoasă, ci să am încredere că nu o să fiu afectată negativ dacă cineva îmi critică modul în care arăt. Încredere în mine nu înseamnă să port fuste scurte și tocuri ca să atrag atenție, ci faptul că nu o să mă simt respinsă, dacă altcineva primește acea atenție, validare.

Frica nu este despre viitor, ci despre noi înșine, deci încredere în sine, nu este despre a putea controla exteriorul, ci a avea control asupra interiorului.

Încrederea în sine nu înseamnă să ai certitudinea că nu vei eșua, ci să știi că vei putea face față eșecului atunci când acesta vine. De multe ori, ne dorim siguranță absolută înainte de a acționa. Să știm că vom reuși, că nu vom fi răniți, că nu vom regreta. Dar adevărata încredere nu vine din această iluzie a controlului, ci din acceptarea incertitudinii și din convingerea că, indiferent ce se va întâmpla, vom putea gestiona situația.

De îndată ce internalizăm acest lucru, ne vom da voie să greșim, să dezamăgim oameni, să ne răzgândim.

Desigur, vorbesc tot din experiența personală, mulți ani nu am început o afacere proprie, de frică, nu mi-am dat voie să dezamăgesc oameni și nici să mă răzgândesc și am privit asta mereu ca pe o calitate, ca pe integritate. Este integritate, însă dusă la extrem (așa cum făceam eu), este de fapt frică, frică de respingere, care creează rigiditate, așteptări nerealiste de la sine și de la ceilalți, te face să te agață de reguli și îți oferă o falsă senzație de siguranță, de control.

Aceasta este marea diferență dintre încrederea autentică în tine și nevoia de control. Când ai încredere în tine, nu mai ai nevoie ca realitatea din jur să îți confirme constant siguranța.

Poți intra într-o relație fără să te simți amenințat de fiecare mesaj necitit sau de fiecare schimbare de comportament a partenerului. Pentru că știi că, indiferent ce se întâmplă, vei putea merge mai departe. Poți începe orice proiect, știind că vei învăța din orice greșeală sau eșec și că acestea nu spun nimic despre cine ești ca om, nu te invalidează.

De unde vine lipsa încrederii în sine?

Încrederea în sine nu este o stare nativă, ci un construct bazat pe experiențe de viață. Dacă ai fost crescut într-un mediu în care ți s-a spus mereu (deseori indirect) că nu ești suficient de bun, că trebuie să demonstrezi ceva pentru a fi iubit, atunci încrederea ta va fi mereu condiționată de validarea externă. Dacă ne gândim la un copil care învață să meargă, el cade și se ridică, continuu. Nu îl oprește nici durerea și nici mediul extern. Nu spunem că are încredere în el, nu există atunci acest construct. El doar acționează și învață din fiecare căzătură.

Poate că un șef îți face o observație și, brusc, te simți ca acel copil care a fost certat că nu a luat 10 la matematică. Poate că partenerul tău întârzie să răspundă la un mesaj și, dintr-o dată, ești din nou în pielea adolescentului abandonat de primul iubit. Aceste reacții nu sunt despre momentul prezent, ci despre rănile nevindecate.

Adevărata încredere în sine nu vine din evitarea acestor momente, ci din conștientizarea lor. Din capacitatea de a face diferența între trecut și prezent, între fricile vechi și realitatea de acum.

Relaxarea – un semn al încrederii adevărate

Un om cu adevărat încrezător nu este cel care încearcă mereu să demonstreze ceva, ci cel care este relaxat. Acesta este paradoxul: cei care simt nevoia să arate lumii cât de buni sunt, de fapt, nu cred cu adevărat acest lucru. Ei au nevoie de confirmări externe pentru a umple un gol intern.

Încrederea reală se manifestă prin relaxare, prin capacitatea de a spune „nu știu” fără rușine, prin abilitatea de a accepta greșelile fără dramă, prin faptul că nu trebuie să fii cel mai vocal dintr-o încăpere ca să îți simți valoarea. Tu în câte situații te regăsești?

Cum insuflăm copiilor noștri încrederea adevărată?

Modul în care creștem copiii le influențează profund încrederea în sine. Dacă îi învățăm că trebuie să fie perfecți, că trebuie să câștige mereu, că greșelile sunt eșecuri, atunci le construim o încredere fragilă, dependentă de succesuri externe.

În schimb, dacă îi ajutăm să înțeleagă că valoarea lor nu depinde de reușite, că eșecul face parte din proces, că sentimentele negative sunt normale și gestionabile, atunci le oferim o bază solidă pentru o încredere autentică.

Un copil care este ascultat și înțeles va deveni un adult care se simte în siguranță în propria piele, simte că are o voce, că poate să se exprime. Un copil care învață că poate greși fără să fie pedepsit, va deveni un adult care îndrăznește să încerce lucruri noi. Și, cel mai important, un copil care este iubit necondiționat va deveni un adult care nu va mai căuta confirmări externe pentru a se simți valoros.

Știu, sună utopic. Desigur, nu le putem face mereu pe toate, iar aici intră în acțiune încrederea noastră în sine, care ne spune că, și dacă mai greșim față de copiii noștri, asta nu ne face părinți răi, ne face oameni. Cum le spun alor mei, important e să reparăm, dacă facem un rău. Nu este realist să credem că am putea fi perfecți (asta vine din nevoia de control de mai sus).

Fake it till you make it sau autenticitate?

Una dintre cele mai populare fraze motivaționale este „Fake it till you make it”. Ideea că, dacă te porți ca și cum ai avea încredere în tine, la un moment dat vei începe să simți cu adevărat această încredere. Dar există o mare capcană aici: dacă doar mimezi încrederea, fără să lucrezi asupra fricilor și traumelor tale, vei sfârși prin a construi o mască fragilă, care se va prăbuși la primul test serios.

În loc de concluzie …

Adevărata încredere vine din cunoașterea de sine, din acceptarea propriei vulnerabilități și din liniștea interioară, care îți permite să trăiești fără să ai nevoie constantă de validare.

Și poate că, într-o zi, privind un apus rozaliu de la biroul tău work from home, vei realiza că nu mai ai nevoie să „pari” nimic. Pentru că știi deja cine ești și că, orice s-ar întâmpla în jurul tău, tu poți face față.

*DISCLAIMER – nu am pretenția că emit adevăruri absolute, pe lângă articolele documentate științific, articolele de opinie reprezintă punctele mele de vedere. Dacă ai rezonat cu articolul, trimite-l și altora, poate îi ajută să parcurgă mai repede drumul de la frică la încredere.