Zilele trecute postam textul de mai jos, pe social media. Textul a ajuns la 10 mii de persoane în 24h, prin sute de reacții și zeci de sharuri. Mi-ați scris mulți că vă regăsiți în gândurile mele. Recunosc că le-am scris pentru că nu am mai putut să tac și cred că rolul meu aici este fix să spun lucrurile uneori dureroase, pe care nimeni nu are curaj să le spună.

E tarziu si nu mai deschid laptopul sa scriu. Dar as scrie. As scrie mult despre ce inseamna Pastele.
Nu am inrosit oua. Nu am spalat perdele. Nu am gătit bunatati. Nu am tinut post. Nu m.as fi dus la biserica. Nu m.as fi impartasit.

Dar nu am dusmanit, nu am mintit, nu am inselat. Nu am invidiat, nu am barfit.
Am contribuit, am iubit, am oferit blandete, susținere. Am fost un om bun.

Pentru mine intotdeauna credinta a fost ceva personal. Nu m.am regasit niciodată in cutume si obligatii si nici in biserica. Nu am raspuns niciodata mai bine motivata de rai sau iad, morcov sau bat.

Credinta, ca si iubirea, ori o ai, ori nu. Iar daca o ai numai in prezenta unui preot sau cand iti faci cruce ca ai trecut pe langa biserica sau cand tii post, dar apoi iti petreci ziua in ura si dispret, unde e credinta oare?

Credinta nu este intre 4 pereti si o sutana, nu este in simboluri, credinta este in noi. Credinta este in a fi mai bun, a actiona din iubire nu din ego, a contribui neconditionat, a asculta fara sa raspunzi, a sprijini fara a astepta un favor in schimb.

Cu tot respectul pentru cei care gasesc confort si sustinere in simboluri, caci si eu apelez la ele, la nevoie, imi doresc nespus insa sa trecem cu totii de la a cauta linistea in exterior, indiferent daca o gasim in paine stropita cu aghiasma sau lumina sfanta, si sa incepem sa o cautam in noi.

Tot ce avem nevoie, suntem deja!

Sarbatori linistite!

#StamAcasa #Paste2020 #BackToHumanity #MamicaAutenticaRo

Stau acasă singură cu 2 copii și lucrez non stop pe lângă faptul că le aloc și lor timp zilnic, de 5 săptămâni. Ai mei stau acasă în 35mp, în Pantelimon. Bunicii din partea tatălui stau și ei în Ploiești, la curte. Nu ne ajută nimeni și nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că am decis să nu îi expunem în primul rând pe ei. Am acceptat că vor fi niște sărbători la distanță, deși ai mei nu au nici internet și nu ne-am văzut de o lună și nu ne putem vedea de Paște.

Ca mine, mulți alții.

În același timp medicii luptă în spitale să ne salveze semenii. Sunt obosiți dar pare că încă pot duce, nu se știe cât și mi-e frică de ce urmează.

În acest context mi s-a părut strigătoare la cer dezbaterea de zilele trecute cu privire la sfintele paști, lumina și distribuirea lor, la fel ca și frenezia de a umple cadourile iepurașului și piețele în căutarea bucatelor.

Am făcut între timp și eu ouă și curățenie. Nu am făcut cozonac, dar vom face „vacanța” asta, iar de Paște vom sta acasă, singurei și vom face un grătar, ca să simțim că e o sărbătoare – că nu facem asta zilnic. Da, suntem norocoși să locuim la curte, și sunt zilnic recunoscătoare pentru asta. Dar chiar dacă eram la bloc, aș fi gătit ceva mai special, un tort poate.

Mi-amintesc de copilăria cu haine noi de Paști, cu învierea la biserică, cu lumina dusă până acasă. Eram tare mândră că reușeam să îi duc eu mamei lumină și că nu trebuia să se ducă ea să ia. Pentru ea era importantă. Pentru mine era ușor distractiv și cu siguranță că eram, în toate sensurile posibile, mai puțin credincioasă decât azi.

Azi, voi aprinde eu candela, de la chibrit, cu gândul la această sărbătoare a trimfului vieții și cu speranța că în curând ne vom putea îmbrățișa părinții din nou.

Credința este în noi și ea transcende orice simboluri și orice obiceiuri, orice religie, orice biserică și orice nume am da divinității. Hai să ne întoarcem acasă, hai să ne întoarcem la noi și să luăm lumină din lumina sufletului nostru.

Hristos a înviat!