#63lasută versus #37lasută

Dragă părinte 63%,

Îţi scriu ţie întrucât zilele astea se vorbeşte mult pe tema agresivităţii contra copiilor şi sigur te-ai simţit şi tu pus la colţ, condamnat de restul părinţilor, unii autentici, alţii ipocriţi, în propagarea ideii de non-agresivitate. În acelaşi timp ei sunt agresivi cu tine şi nu realizează că asta te înverşunează mai tare şi te aruncă în modul de autoapărare în care nu mai poţi raţiona. Eu vreau să ştii că există ieşire.

Ştiu că este tare greu să nu ştii ce să faci şi cum să reacţionezi atunci când copilul tău are un comportament nedorit. Cred că este cu atât mai greu dacă te lupţi simultan şi cu presiunea socială a privilor tăioase ale oamenilor din jur vădit deranjaţi şi înzecit mai greu este să îl iei pur şi simplu în braţe, când adânc în ADN-ul tău este scris că „bătaia e ruptă din rai”.

Ştiu că ai crescut primind agresivitate, de la părinţi, de la bunici, de la învăţători şi profesori atunci când nu te comportai cum doreau ei. Aşa ai învăţat de mic că răspunsul potrivit atunci când cel din faţa ta nu procedează pe placul tău, este să îl pui la punct agresiv.

Dar te întreb eu:

  • cum te simţeai atunci când spărgeai o farfurie accidental şi îţi luai o palma din scurt de la părinţi? Nedreptăţit, umilit, cu sufletul plin de frică şi durere… Oare nu te-ai fi simţit mai bine, mai iubit dacă în locul palmei, ei te-ar fi întrebat dacă te-ai tăiat, apoi explicându-ţi că trebuie să avem grijă de bunurile familiei şi că sticla este casantă în contact cu o suprafaţă dură?
  • cum te simţeai când stăteai la coadă să primeşti o linie peste palme de la profesor pentru că ai vorbit în timpul orei? Umilit, îndurerat, furios… Oare nu ai fi mers cu drag la şcoală dacă ai fi învăţat respectul faţă de cei din jur cu vorba bună?

Şi oare nu toate astea te-au făcut nesigur pe tine, nesigur pe instinctele tale de părinte, te-au făcut să crezi că nu eşti demn de iubire decât atunci când te comporţi aşa cum îţi cere societatea.

Iar ochii curioşilor, care sunt deranjaţi de urletele copilului tău, îţi pretind să îl determini să tacă. Şi tu o faci. O faci fără să gândeşti. Îl loveşti pe cel mic deşi poate nu e nici o treime din tine,  întrucât în creierul tău s-a activat deja frica de a nu fi iubit.

Doamne, cât de greu îţi este!

În acelaşi timp, te întreb: cum îţi doreşti să arate viitorul adult din copilul tău? Vrei să fie un adult independent, responsabil, care să ia deciziile cele mai bune pentru fericirea lui şi a celor dragi? Sau un mic roboţel activat şi direcţionat indirect de puterea mulţimii?

Te găseşti într-un cerc vicios, în care fiecare răbufnire pe care o ai, întreţine focul, furia şi agresivitatea. Va fi greu să ieşi, însă trebuie să o faci! Pentru tine, pentru copilul tău, pentru noi toţi.

Vino în cercul 37% şi hai să nu mai perpetuăm un comportament nociv, în care copiii varsă apoi agresivitatea primită, asupra celor mai mici (acasă pe fraţi, la şcoală pe clasele mici, la servici pe subalterni etc).

Ştiu că poţi! Ia-l în braţe şi spune-i ca îl iubeşti şi când ţipă, şi când sparge, şi când varsă, şi când face pipi în pat. 

Eu cred în tine!

PS: iar pentru cei care mă vor condamna pe mine pentru acest mesaj, vă spun că violenţa născută din frică, neputinţă, dorinţa de a fi iubit, ascunde o nevoie de educaţie parentală, de informare, de empatie şi de iubire necondiţionată, şi nu poate fi combătută cu agresivitate.

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s