Tăcerea a fost grea,
inconfortabilă, ciudată,
ca o rană deschisă,
ce se vrea curățată.

Am crezut mereu,
că e-un defect, c-aș fi greșită,
dacă nu umplu tăcerea
rapid … cu o glumiță.

Tăcerea mă durea,
neștiind ce să fac,
cu acel spațiu, între noi,
din senin, căscat.

Să acopăr crevasa?
Să stau sau să fug,
să râd sau să plâng?
Când puteam doar să fiu.

Tăcerea se lasă,
deja nu mă mai apasă.
În seara aceea,
am simțit-o acasă.

Tăcerea e’n fapt frumoasă,
un spațiu cald,
conținător și dens,
ca o plapumă groasă.

Ieri, tăcerea s-a lăsat din nou.
Acum, a lăsat în urmă un gol.
E gol de tine, unde până ieri,
împărtășeam bucurii și dureri.

Vezi? Tăcerile par diferite.
În realitate însă, ele-s luminate
doar de așteptările noastre.
Cum stai în tăcere, când sufletul strigă?
Cum pui stop, unde vrei lumină?

Ieri, era gălăgie în mine,
nu puteam să accept tăcerea.
Azi, o onorez din nou.
Azi, mă’nclin,
cu recunoștință, iertare și letting go.