Umple și tu un scaun gol

UPDATE 11 martie: Deoarece trecem prin momente dificile, în care bucuria s-a transformat în îngrijorare, evenimentul care urma să se desfășoare sâmbătă, 14 martie, ora 14:00, s-a anulat. Pentru că ne dorim să vă știm sănătoși și pregătiți pentru ce va urma, pentru că vrem să vă știm puternici, căci copii abandonați vor mai fi și vor avea nevoie de noi, ne-am gândit să mutăm scaunele acolo unde e cald și bine și siguranță.
Pe 14 Martie de la ora 14:00, de acolo de unde este iubire, în familiile voastre, asezați-vă pentru o clipă pe un scaun, imortalizați momentul și trimiteți-ne fotografia. Toți în același timp, pe pagina de facebook ( https://www.facebook.com/zidebine.ro/ ), la postarea de la ora 14:00.

Aveam 18 luni când am ajuns prima oară în spital. Eram un copil care mergea, vorbea, eram un copil vesel, inteligent, „argint viu”, așa cum am fost toată viața.

La 18 luni, în anii ’80, am fost considerată prea mare pentru a fi internată cu aparținător. Ai mei, oameni simpli, muncitori în fabrică, au ascultat sistemul. Tocmai trecuseră prin senzația că le moare copilul în brațe și probabil că mai greu de dus decât asta, este chiar să moară.

Am rămas acolo singură, fără nimeni cunoscut, fără o noțiune a timpului, fără să știu că cineva mai vine să mă ia înapoi. Au fost câteva zile în care nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat cu mine, doar corpul meu își amintește, căci am un nod în gât acum, în timp ce scriu aceste rânduri și o stranie senzație că aș plânge dar nu pot, de parcă cineva mă strânge de gât să tac. Poate așa a și fost.

Nu pot accesa acele amintiri conștient, nu o să știu cum s-a administrat tratamentul injectabil sau cum se comportau cu noi (noi copiii internați singuri, departe de privirile familiei).

Mi-a luat 32 de ani să înțeleg că acel moment a fost sursa fricii mele de ace și să pot procesa și depăși acea frică.

Abia acum citind despre această cauză, am realizat că durerea pe care o simt când văd copii abandonați în spitale nu este doar despre faptul că sunt mamă, că am fost cu copilul meu în spital, ci este despre faptul că eu am fost copilul acela.

Chiar dacă nu am fost abandonată, sufletul meu așa s-a simțit atunci, iar creierul și corpul au înmagazinat acea frică.  Câtă neputință, cât abandon, câtă frică să se fi înmagazinat atunci? 

Era înainte de Crăciun când ai mei au hotărât să mă ia acasă, pe semnătură. Nu mai vorbeam, mergem greu, clătinat, nesigură pe mine, pierdusem sclipirea din ochi. Îmi povestește mama că s-a speriat când m-a luat așa, că nu mă recunoștea, nu mai eram eu.

Dar eu am avut o familie să mă ia acasă.

IMG-20160130-WA0003Ani mai târziu, copilul meu m-a avut pe mine alături, pe scaun sau înghesuită într-un pătuț de bebeluș, lângă ea. Nu aș fi conceput să plec de lângă ea, nici dacă aș fi dormit pe gresia rece. Am fost de mai multe ori în spital împreună, noi două.

Patul cu gratii era micul nostru univers, mâncam, dormeam, plângeam, râdeam, dar eram împreună.

Copilul meu m-a avut pe mine.

Există însă în spitale copii abandonați, copiii nimănui, pe care mama lor nu îi vrea dar nici nu îi eliberează spre a fi adoptați. O parte din acești copii sunt abadonați pentru că nimeni nu le dă șansa la viața. „Oricum mor„.

ORICUM MOR

Oricum toți murim, dar totuși nu ne oprim din a trăi, nu conștient (dar asta este o altă discuție).

De ce oare le-am opri lor acest drept, de a trăi, de a simți iubire, de a simți bucurie, de a fi liberi, de a se juca?

De ce îi închidem într-un pat cu gratii, în spatele unei etichete cu număr?

E cutremurător ce povestește Adelina în interviu. Citiți … garantez că vă pune în cu totul altă perspectivă viața.

Îți poți închipui că există voluntari care merg să țină în brațe copii care mor, ca măcar în acele ultime clipe să simtă și ei că au contat?

Acum, te rog, fă și tu ceva pentru acești copii. Ei nu au un „ai lor”.

Rezervă-ți un scaun, trimite un SMS cu mesajul „SUS” la 8862, dă informația mai departe și apoi întoarce-te mai recunoscător la primăvară și mărțișoare, cu mai multă prezență și mai puțină așteptare.  

Hai să respirăm același aer de speranță pe 14 martie la ora 14. Eu mi-am rezervat scaunul și nu mă pot gândi la un mod mai bun de petrece acel timp.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s