Adolescența, anii identității

Acum vreo două săptămâni povesteam puțin despre adolescenți. Chiar mă uitam pe fotografiile mele (puține) de pe atunci și îmi aminteam ce trăznăi făceam … Sâmbătă am dedicat o bună parte din zi acestui eveniment, al Oanei Moraru, despre adolescenți, iar acum vin către voi cu câteva idei de luat în casă și în inimă.

Pragmatic de unde ni se trage problema? Din copilăria mică, evident!

Oana povestește teoria lui Erik Erikson, conform căruia omul trece în dezvoltarea sa prin mai multe crize:

  • între 0-2 ani cultivăm valoarea speranței SAU negativism și tristețe, încredere versus neîncredere;
  • între 2-4 ani cultivăm autonomia copilului SAU îl rușinăm atunci când greșește (că a făcut pipi în pat etc).
  • 4-6 ani – inițiativă versus culpabilitate.

Se pare că, aspectele nerezolvate în copilăria mică, vin să ne bântuie mai departe, întâi lovesc în adolescență (care se pare că a fost dovedit că se încheie la 25 de ani), apoi la criza de 40 de ani, apoi la 60 de ani

Încrederea, autonomia și inițiativa formate până acum susțin copilul pe mai departe să devină adolescentul cu voință de viață.

  • 6-12 ani – competență versus comparația cu ceilalți. Acum copiii au nevoie să fie văzuți pentru ceea ce fac, nu pentru ceea fac alții comparativ cu ei, fiind etapa în care își dezvoltă complexe de inferioritate. Aceste probleme sunt susținute de concursurile școlare individuale. Evident, totul ține de cum este exprimat concursul respectiv – cu presiune pe copii și clasamente finale, sau pur și simplu ca activitate la clasă și cu accent pe ce poate copilul să facă mai bine data viitoare?
  • între 10-12 ani – clasele V-VI – creierul copiilor trece printr-o schimbare majoră. Sinapsele folosite sunt întărite, iar cele nefolosite sunt eliminate.
  • 12+ – fidelitate și apartenență la grup.

La 12 ani are loc trezirea. Dacă până la 12 ani copiii și-au dorit să ne facă pe plac, acum ei încep să chestioneze autoritatea și să provoace conflicte, iar asta le place, căci din conflict învață.

* Disclaimer: vârstele menționate sunt orientative și statistice, nu absolute și fixe căci nici noi nu suntem identici unii cu alții.

Și ce facem în legătură cu asta?

  1. Renunțăm la control. După 12 ani de comenzi livrate aproape unilateral, acum copilul se pune de-a curmeziș și cere să fie văzut și luat în considerare. Ne combate autoritatea și va trezi în noi în primul rând dorința de mai mult control. Este greu să îi dăm drumul, însă nu prea mai avem ce face decât să sperăm că i-am pus deja în bagaj cele necesare. Așa cum au confirmat adolescenții prezenți la conferința Oanei, orice încercare de control de la noi este percepută ca atac direct, iar acest fapt aruncă creierul în fight, flight, freeze. De cele mai multe ori vor alege fight. Vezi mai jos de ce.
  2. Conflictul este o oportunitate de creștere pe care adolescentul o va căuta inconștient continuu și deci ne va provoca la fiecare pas, căutând reacția noastră la fel cum o făcea la 2-3 ani, când cădea și verifica gravitatea faptei în ochii noștri, pentru a ști dacă ar trebui să plângă.
  3. Ne bucurăm să știm că beneficiem de neuroplasticitate (= capacitatea sistemului nervos de a-și modifica structura și funcțiile de-a lungul vieții, pentru a se adapta la condițiile și stimulii la care suntem expuși). Deci tot ce trebuie să facem este să bătătorim acele autostrăzi neuronale pe care ni le dorim.
  4. Ascultă-l și vezi cine este el. Privește-l curios, fără prejudecată. O durere exprimată de adolescenții prezenți la eveniment a fost că nu au un profesor care să îi „vadă”, că uneori părinții nu îi „văd”.
  5. Și nu în ultimul rând… Proiectează încredere și el va avea încredere … în el … în tine … în viață.

Mulțumim Oana pentru încă un eveniment plin de frumos și de speranță!

Lasă un răspuns