Campania „Susține învățătoarea / învățătorul copilului tău” continuă o nouă poveste a unui învățător. Un părinte mi-a povestit experiența sa, iar acum în completare, în tandem, într-un dans frumos și armonios vine povestea doamnei învățătoare de la clasa respectivă. Avem acum ocazia de a privi o relație, din ambele puncte de vedere.

Am fost foarte plăcut surprinsă să-mi citesc numele pe acest blog și să descopăr câți părinți doresc să se implice activ și să schimbe concepția, foarte bine înrădăcinată, că școala românească distruge copiii. 

Am intrat în învățământ într-o perioadă în care alții nu știau cum să mai iasă, din cauza condițiilor proaste, a salariilor jenante, dar și a atitudinii generale față de această meserie, cândva atât de respectată. Eu am simțit însă că am multe de dăruit la școală.

După ce am absolvit Facultatea de Pedagogie și Științele Educației, unde s-au pus bazele pedagogiei și metodicii, am urmat un master în consiliere școlară, care m-a ajutat să aprofundez aspecte legate de psihologia copilului și modalități de abordare a diferitelor situații.

Rolul meu este să ajut copiii să crească armonios, să afle valorile importante, să învețe să-și construiască, pas cu pas, viața.

Cred că noi, pedagogii, chiar avem resursele necesare să le insuflăm copiilor la această vârstă, dragostea și respectul față de școală. Școala nu dezvoltă doar capacități intelectuale (cum greșit se interpretează uneori, „facem doar română și mate, dacă învățați și meritați, ne vom și distra la desen sau muzică”). La școală se bun bazele inteligențelor emoționale și sociale. Școala este locul în care copiii își petrec diminețile, adică aproape jumătate din timpul lor zilnic, alături de copiii de vârsta lor, copii cu aceleași nevoi și cerințe. Ei învață ce este toleranța, respectul, colaborarea, acceptă și apreciază faptul că sunt diferiți, dar egali.

Toată lumea se plânge de „sistem” și de învățătoare plictisite. Din păcate există și astfel de dascăli. Dar există și foarte mulți oameni talentați, pasionați de munca lor, dornici să transmită mai departe tot ce știu și ce pot dărui. Mă simt foarte fericită să mă consider în această categorie.

Însă părinții și-au pierdut încrederea în profesori și în ceea ce școala poate oferi. Ei înșiși nu cred, de multe ori, în valorile școlii. Nu înțeleg de ce copiii trebuie să scrie corect, li se pare totul prea greu, pretențiile prea mari.

Cum pot ajuta părinții?

• să-l îndrume pe copil să învețe, să fie atent la școală, să-și respecte doamna, colegii și pe toată lumea din școală
• să-i asigure strictul necesar pentru a putea lucra la școală: caiet, instrumente de scris, foarfecă, lipici, ghiozdanul pregătit cu grijă (sunt copii care vin la școală și fără sticla de apă)
• să respecte orarul, să aducă copilul la timp (nu argumente de genul „nici eu nu sunt punctual”, „e vina mea, eu nu pot să mă scol”, „haide, doamna, sunteți prea pretențioasă”…)
• să aibă mai multă încredere în copilul lor, în profesorii lor, să nu pună presiune pe copil în dorința de a-l vedea perfect. Să înțeleagă că fiecare colectiv e diferit, nu există două clase la fel. Mulți părinți sunt tot timpul cu privirea și cu urechea la clasele paralele, fac comparații și, bineînțeles, „întotdeauna ce are vecinul e mai bun”.
• să citească, să le ofere copiilor modele, să le organizeze programul în mod eficient
• să se asigure că văd la tv emisiuni de calitate, să nu-i uite la calculator toată după-amiaza 
• să nu-i spună învățătoarei „nu am timp”. Oameni buni, sunt copiii noștri! Trebuie să ne facem, cumva, timp pentru ei.

Întotdeauna sunt atentă să nu solicit părinții prea mult, sunt oameni ocupați, muncesc, dar este util și să se implice în diverse activități alături de copiii lor, pentru a petrece împreună timp de calitate.

Am observat că atunci când părintele are o atitudine pozitivă, deschisă, încrezătoare, și copilul e la fel. Vine de acasă cu convingerea că se află la școală pentru a afla lucruri noi și folositoare, pentru a-și face prieteni. Își iubește doamna. Copiii ai căror părinți sunt veșnic nemulțumiți, suspicioși, sunt la rândul lor închiși în ei, timorați, nesiguri, bulversați. Sigur că provocarea cu acești copii e mai mare pentru mine și satisfacția e mare atunci când îi văd cum ușor-ușor reușesc să capete încredere. Dar, dragi părinți, este foarte important să fiți alături de copil și să vă organizați viața astfel încât să-l aduceți la timp și zilnic la școală, să-i oferiți condiții pentru a-și pregăti lecțiile, să vină odihnit și cu sufletul liniștit.

Se întâmplă foarte des ca părinții să vină în întâmpinarea nevoilor mele, cu propuneri, ajutor, dar, mai ales, cu zâmbete. Eu, ca învățătoare, nici nu prea am nevoie de mai mult!

Sunt atâția părinți implicați, dornici să ajute, care știu să acorde încredere și să motiveze învățătoarea! Nici nu vă imaginați cât de mult contează!

Atunci când întregul colectiv de părinți colaborează cu învățătoarea, copiii se simt în siguranță, ocrotiți și iubiți. 

Elena Iorgulescu, Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Voievod”, București

Mie mi-au dat lacrimile citind acest text. M-am întâlnit și eu la cursuri cu multe din situațiile menționate, cu lipsa de respect din partea părinților, cu părinți care vor să lase copilul singur la ateliere părinte-copil, cu suferința copiilor ai căror părinți mereu întârzie … Sper ca prin această campanie mesajul să ajungă și acolo unde este necesar, nu numai acolo unde este aplicat deja!

Vă mulțumesc pentru poveste, și pentru mesajul de a aduce copilul cu „sufletul liniștit”! Cât de frumos! Vă felicit și vă urez mult succes mai departe!

Nu uitați că puteți găsi și alte idei despre cum puteți contribui, în funcție de disponibilitatea de timp, aici. Aștept cu drag și poveștile voastre!