Da, este al tău.

După ce pășești în spital copilul nu intră în proprietatea spitalului.

Nu, nu te pot obliga să îl lași în spital singur. 

Vreau să scriu acest articol pentru a ajuta părinții să fie informați legat de drepturile lor în relația cu spitalele și medicii. Despre obligații nu scriu, întrucât despre astea aflați foarte rapid de la ei direct, despre drepturi nu vă zice nimeni nimic, căci ei nu ne vor deștepți, ci supuși. Așa e mai ușor pentru ei.

Voi prelua de la Ioana – Prințesa Urbană informația legată de prevederile legale.

Ridicați privirea și spuneți ferm că vă cunoașteți drepturile, că legea îi obligă să vă interneze împreună cu minorul. Ordinul 1284/2012 privind reglementarea programului de vizite al aparținătorilor pacienților internați în unitățile sanitare publice spune în art. 5 că:

(1) In cazul copiilor internați în secțiile/compartimentele de terapie intensivă se asigură prezența cu caracter permanent a unuia dintre parinti, dacă se solicită acest lucru.
(2) In cazul copiilor pana la 14 ani internați în oricare dintre secțiile/compartimentele din unitatea sanitară se acceptă prezența unui aparținător permanent, dacă se solicită acest lucru.
(3) In cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani internați în oricare dintre secțiile/compartimentele din unitatea sanitară se poate accepta prezența unui aparținător permanent, cu acordul șefului de secție/coordonatorului de compartiment.

În cazul în care cadrele medicale insistă să vă trimită acasă, le spuneți că veți face imediat reclamație la poliție și plângere penală cu acuzația de rele tratamente aplicate copiilor (art. 197 Cod Penal, încălcarea lui se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani) și acuzația de încălcare a Ordinului 1284/2012, citat mai sus.

Dacă în continuare întâmpinați refuz, luați copilul și mergeți la cel mai apropiat spital, unde o luați de la capăt. Nu lăsați copilul singur în spital. Chemați salvarea, dacă e necesar, sunt obligați să vă acorde ajutor pe loc, apoi decideți ce faceți mai departe.

Articolul detaliat al Ioanei aici.

(Ioana Chicet-Macoveiciuc)

Când aveam 1an și 5 luni am fost internată în spital iar mamei nu i s-a permis să stea cu mine. Era anul 1984. Ce pretenții să ai! Mama a internat un copil în convulsii, care înainte vorbea, mergea, era vesel. A luat înapoi înainte de Crăciun, pe semnătură, o legumă. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat acolo, căci nimeni nu avea acces. Decât ei. Totuși copilul pe care l-a luat mama înapoi nu mai vorbea, nu mai mergea. Cine știe cum mi-or fi aplicat tratamentul, cu siguranță am opus rezistență … fie că m-au ținut, fie că m-au legat, fie că mi-au făcut injecții când dormeam – îți dai seama cum e să te trezești din somn cu acul în tine și durere și frică? Toate astea sunt scenarii pe care le-am auzit în jurul meu, deci sunt plauzibile, dar nu voi ști niciodată ce s-a întâmplat în realitate.

Mi-am revenit și m-am dezvoltat normal. Totuși frica de medici și teroarea de ace au rămas cu mine. Am trecut prin 2 sarcini grele cu multe analize, iar eu plângeam de frică și teroare de acasă și până la medic. Cezariana a fost calvar din cauza anesteziei care presupunea ace … Am început să mă vindec, povestind această poveste. Nu mi-e ușor să o spun, simt că încă mai sunt lacrimi neplânse în mine, acum după 32 ani. Mă întreb când se vor termina. Când se va termina durerea asta?

Asta se întâmplă dragi părinți când voi nu sunteți acolo, în momente așa grele. Sufletul copilului se rupe în bucați, în spatele ușilor închise, iar frica de a rămâne singur devine a doua lui natură.

Vă rog să aveți curaj să luptați pentru ei. Ei nu o pot face, ei nu au putere, voi puteți. Fiți puternici pentru ei, nu vă lăsați călcați în picioare. Cu tot respectul pentru medicii care fac treabă bună, cu restul trebuie să puneți piciorul în prag!

Nu îi lăsați acolo singuri!

Este  2016 și este incredibil că părinții încă sunt dați afară din spital, cu hainele copiilor în brațe.