Luna aprilie 2017 a fost prima oară când am îndrăznit să o iau pe Mara la un eveniment activ, mai precis o alergare. Cu cel mare am fost acum 2 ani (deci când avea vârsta ei – 4 ani) la Color Run și a făcut față bine distanței de 5km. La ea aveam ceva dubii, deci am început mai mic. 250m la Campionii Sănătății. Vlad a avut o distanță de 450m, fiind pe o grupă de vârstă mai mare.

Ambii erau entuziasmați, chiar își propuneau să câștige, vremea a fost bună, iar eu am avut ceva speranțe că entuziasmul va bate oboseala și vom termina cu bucurie cursele.

Invoația acestei curse este că se aleargă în tandem părinte-copil legați, astfel încât cei doi să comunice, iar părintele să fie atent la copil și să se acomodeze cu ritmul lui.

Cred că ne prinde bine un astfel de exercițiu, căci prea des îi tragem după noi, prea repede. Chiar de curând, observam o familei în parc, părinți tineri și un copil de 2 ani. Cel mic se îndreaptă spre tobogan și urcă scările. Nu dă semne că vrea să se oprească. Merge hotărât și repejor. Totuși din lateral se aude tatăl repetând de peste 10 ori, hai, hai, hai, hai, cât timp copilul a parcurs 2m, și repet, nu avea nevoie de încurajare. Și nu, nu îl chemau să plece, ci cumva să se miște mai repede.

Unde s-or grăbi oare?

Revenind la maraton, au fost mulți oameni.

M-am bucurat să văd un așa mare interes față de un eveniment care promovează mișcarea, cooperarea părinte – copil și timpul petrecut împreună, în aer liber. Am văzut părinți cu copii în brațe alergând, dar și cu școlari de mână.

Comunicarea de care pomeneam s-a văzut și la maraton, unde am văzut și copii trași de sfoară, copii căzând, părinți împingând să ajungă în față, părinți îmbrâncind copii să treacă de ei. La astfel de evenimente vezi toate categoriile de oameni. Până la urmă tot apreciez faptul că au ieșit cu cei mici, deși nu sunt de acord cu modelul de îmbrânceală și competiție oferit.

Noi am alergat în ritmul nostru. Asta după câteva ture de cățărat, jucat și pozat 🙂 Deh … organizare faină, activități pentru copii (eu am parcat pe rând copiii la colorat, cât am alergat cu celălalt), vreme bună, mascote, parc frumos.

Deși copiii vroiau să câștige, am ajuns pe ultimele locuri. În ciuda dezamăgirii că nu urmau să câștige premii, s-au bucurat că au primit medalii și mere de la Irinuce și au testat podiumul.

Le-am văzut tristețea că nu au fost chemați în față. Le-am explicat și le-am reamintit ceva ce Vlad mi-a spus pe ultimii 50m. L-am văzut că abia suflă când mă întreba cât mai avem (se vedea sosirea) și părea că se va împiedica și va cădea. Aici eu am început să alerg mai încet, spunându-i că ne putem opri puțin să respire și apoi reluăm. El însă a spus că NU! nu poate să renunțe! și a băgat un sprint până la final. Le-am reamintit copiilor mândria că au finalizat cursa și am făcut planuri să repetăm experiența.

 

 

Important e să nu renunți, și asta îmi repetă de câte ori mă aude pronunțând cuvântul. Multumesc, Vlad! 

Dar oare unde și cum să îl deturnez către „este important să știi când să renunți”?