Am 2 copii la grădiniţă. Este al treilea an şi urmează, pentru cel mare, a treia serbare de Crăciun. Imaginea mea legată de serbări era de adunări evaluative de tip spectacol-stres pentru părinţi-copii. Prima oară când am auzit despre cât de oribile sunt serbările a fost la una din vizite, pe când căutam grădiniţa pentru copil. Am început atunci să mă gândesc cât e de drăguţ din partea lor că se gândesc empatic la binele copiilor.

Apoi ne-am integrat într-o altă grădiniţă care are în practica curentă temutele serbări. Am avut emoţii, plecând de la prejudecata că serbările sunt răul nenecesar la care supun copilul, în urma celor citite prin online şi celor discutate la grădiniţa de mai sus.

Am decis că voi duce copilul la serbare să fie alături de colegi. La prima serbare avea aproape 3 ani şi am primit pe mail versurile pe care trebuia să le spună. L-am întrebat despre ele şi am avut surpriza de a vedea că îi place. Am descoperit că îi plac repetiţiile, şi costumul, şi serbarea.

La faţa locului totul a fost cald, deschis şi vesel. Dacă copilul nu a vrut să stea pe scaun, nu a stat. Dacă a vrut să stea mami lângă el, a stat. Mai târziu, când a apărut surioara, aceasta s-a mai strecurat în mijlocul copiilor şi a fost în regulă şi aşa.

Avem şi aici părinţi care vor mai multe versuri, poezii memorate, scenete jucate, şi sunt convinsă că şi orgoliile educatoarelor ar fi fericite dacă ar pune în scenă un spectacol de o oră. Însă personalul din grădi se gândeşte în primul rând la binele copiilor.

Îi încurajează să fie deschişi, să vorbească în public, să înveţe câteva obiceiuri de Crăciun şi câteva rânduri pentru a crea de fapt un eveniment plăcut în familie, în care să îl întâmpinăm cu toţii pe „Moşu'”.

Serbările nu trebuie să fie o oroare. Serbările pot fi sărbători.

Totul depinde în primul rând de noi părinţii, care ne iubim copiii necondiţionat şi atunci când refuză să spună versurile, nu îi ameninţăm că le luăm jucăria preferată dacă nu învaţă poezia, sau că nu mai vine Moşu’ dacă nu stau cuminţi pe scaune.

Depinde de noi să le fim alături, atunci când le e greu în faţa a zeci de ochi curioşi si multe aparate foto îndreptate spre ei, să le acceptăm lacrimile şi să ne bucurăm de bucuria lor când reuşesc să facă 3 paşi de dans coordonat sau să cânte 3 versuri de colindă.

Depinde de noi să fim în colţul lor, să îi apărăm în faţa paginilor de poezie pe care sunt obligaţi să le înveţe (practică uzuală în unele grădiniţe), să îi apărăm atunci când se strigă la ei să stea cuminţi sau li se spune că se fac de ruşine dacă nu vorbesc tare şi clar la microfon.

Şi cel mai tare, depinde de noi să îi iubim şi să le arătăm că valoarea lor nu este dată nici de serbare, nici de dimensiunea poeziei, nici de costumul improvizat sau realizat pe comanda. Iar dacă noi am face asta, copiii nu ar mai simţi serbarea ca pe un eveniment atât de groaznic, ci s-ar putea bucura de posibilitatea de a se maimuţări costumaţi. 

Eu nu am fost la grădiniţă, însă am avut serbări la şcoală. Am fost un copil timid şi aveam emoţii cu carul şi da, eram stresată de a recita în public. Am avut însă mereu susţinerea doamnei învăţătoare, care era mereu blândă cu noi. Mă bucuram mereu de serbări pentru că atunci mama era acolo pentru mine. Nu era la şedinţă, nu avea altă treabă pe lângă. Toată atenţia ei era la mine.

Să le oferim şi noi copiilor noştri toată atenţia noastră renunţând la telefon, la goana după cel mai bun unghi foto, la comparaţia cu hainele celorlaţi copii, la alergatul continuu pentru a aşeza perfect fiecare şuviţă de păr a copilului, care se zbânţuie vesel şi deranjează buclele atent pozitionate, şi vom ajunge să ne bucurăm şi noi de serbare.

Eu una mă bucur de fiecare moment, şi nu, serbările nu sunt un motiv de stres la noi în familie! (poate doar plecatul de la serbare, când copiii sunt rupţi de oboseală, locul este aglomerat şi eu trebuie să îi schimb să îi duc acasă :))