Un articol scris pe blogul pe care scriu rar și în engleză, dar cu un subiect atât de relevant și pentru noi, încât am simțit să las aici câteva gânduri și linkul către textul întreg.

Dincolo de „Nu te teme” și o anatomie a fricii în cultura românească

Recent am aflat că „Nu te teme” este cea mai frecventă sintagmă în toate ideologiile religioase. O idee superbă, dar care m-a pus pe gânduri: dacă acesta este „standardul de aur”, de ce în România frica pare a fi însăși fibra culturii noastre? Am crescut într-o arhitectură a fricii: de la biserica unde discursul e dominat de pedeapsa eternă, la școala unde greșeala e un păcat pedepsit cu note măcar, dacă nu cu nuia, până în familiile noastre unde abuzul și tăcerea au fost, generații la rând, strategii de supraviețuire.

Pentru mine, curajul nu înseamnă absența fricii, ci acțiunea asumată în ciuda ei. Am descoperit că emoțiile sunt, literalmente, „energie în mișcare” și, deși nu putem controla mereu ce simțim, putem controla cum ne comportăm. Recent însă am descoperit cum simpla schimbare a posturii corporale ne poate „păcăli” creierul, scăzând cortizolul și activând încrederea, transformând un stil de viață defensiv într-unul expansiv și autentic.

Mai cred și că frica este o emoție utilă, care ne ține în viață, și recunosc că mă activez imediat când simt că mi se cere să pun ‘dop’ unei emoții.

Și atunci, ce înseamnă nu te teme, cum se traduce în viața noastră și de ce este un concept atât de important? O mică analiză și concluzie, desigur subiectivă, găsești citind articolul întreg aici.

Vei găsi acolo și exemple de posturi care schimbă chimia corpului și, implicit, starea noastră, deci emoțiile și apoi comportamentele, dar și câteva referințe la ideologii religioase care transmit același mesaj.

Tu te temi? Pentru tine ce înseamnă nu te teme?