Fac parte din generația anilor (early) 80, generația în blugi, crescută în școli de cartier de 8 ani, licee și facultăți de 4 ani, multe alese de părinți, probabil ultima generație care s-a întrebat dacă să facă sau nu masterat, înainte ca acesta să devină normă, martor suplimentar al mediocrității.

Familiile erau majoritar patriarhale, (sper) printre ultimele generații de tip femeia la cratiță și bărbatul z(m)eu, unde copiii nu aveau drept la opinie. Nu eram ascultați, auziți, văzuți decât dacă făceam ceva extrem. Unii se apucau de fumat, alții de învățat (vezi overachievers de azi). Mie nu mi-a ieșit cu fumatul :)))

Iubirea nu era ceva ce aveam, ci ceva care se dădea și se lua înapoi, ca o bluză pe care o cumperi din impuls iar acasă descoperi că nu îți mai place și o returnezi. Iubirea, atenția, afecțiunea erau ceva ce trebuia să câștigăm și, prea des, nu le meritam.

Am trăit o continuă condiționare cu care am ajuns să ne identificăm. 

Aici pentru mulți s-a produs o ruptură, aceea pe care o tot coasem azi, prin terapii, pentru a accepta că merităm iubire, la nivel emoțional, nu la nivel de ego inflamat, unde toate ni se cuvin.

Ne-am retras deci în colțul nostru, ne-am lins rănile și ne-am dezvoltat mecanisme de apărare. Am învățat că nu suntem suficienți și am început să acoperim golul acela alergând după note, salarii, recunoaștere.

Am îndesat acolo așteptările părinților, profesorilor, șefilor. Apoi am început să îndesăm așteptările societății. Ne-am căsătorit, am făcut copii, am plantat copaci, am făcut credite. Am controlat tot ce am putut controla pentru a fi acceptați, iubiți, afișând masca preferată în context.

Am îndesat atât de multe acolo încât golul de fapt s-a mărit, iar atunci când un om drag pleacă de lângă noi (indiferent cine inițiază despărțirea), ce rămâne în urmă este un gol imens, însă nu e gol lăsat de el, căci nu era al lui să îl lase. Este un gol de noi, care a început atunci când ne-am abătut de la drum, când am încetat să mai trăim pentru noi și am trăit pentru alții. Este un gol identitar.

„Întreabă-mă ce am făcut, și dacă ce am făcut este viața mea.” (Parker J Palmer) 

Cum ar putea fi altfel după o viață de control, în spatele unor măști?

30 de ani, 40 de ani, sunt aplicațiile de dating pline de divorțați singuri. Criza de la 30/40 este de fapt o trezire, nu o criză. Este un moment în care încetinești ritmul (ai acumulat câte ceva deja) și îți dai seama că nimic din ce ai acumulat nu te reprezintă, începi căutarea, zbaterea, acționezi impulsiv, ca un copil de 2 ani în plin tantrum. El sparge căni, tu pui capăt căsniciei.

Revenim deci la umplere de gol cu relații, cu mașini, cu gadgeturi, cu libertate prost înțeleasă, te cauți pe tine în alții și nimic nu se leagă. Pentru că identitatea și pofta în acest moment nu sunt despre obiecte și nici sex cu alte persoane, nu despre ce ne lipsea în relația anterioară, deși prea mulți ne legăm de „anticrist”, acea persoană care are toate calitățile care ne lipseau la partener, și pe care vom proiecta nevoi, dorințe, transformându-l în ideal, acel ideal de care avem nevoie să ne agățăm, însă pe care îl vedem doar prin comparație.

Nu se va lega nimic însă, căci pentru sufletul trezit nu contează aparențele și nu se distrage ușor. A devenit conștient.

Sufletul trezit caută să vadă și să fie văzut. 

Caută să se abandoneze știind că este în siguranță și iubit așa cum este, în toată splendoarea și vulnerabilitatea lui.

Caută acceptare și validare pentru ce este, nu ce ar putea fi, nu pentru ce proiectează, nu pentru așteptările pe care le împlinește.

Caută acel acasă care este dat de serenitate, de tăcere, de prezență, de libertate, de a fi, nu de un spațiu fizic, metri pătrați sau un buletin cu același nume.

Umple-te de tine, renunță la control, simte-ți libertatea, let go, let be, simte, trăiește, ce mai ai de pierdut, sau cât ai putea câștiga?

Pe tine te-a văzut cineva până acum?