Lucia Radu

Neputință

Vă povesteam zilele trecute despre cât de utilă este terapia și chiar vă ofeream o ședință cadou. Ei bine astăzi vă povestesc despre cel mai recent moment aha pe care l-am avut în terapie… deschisă, vulnerabilă, onestă, autentică.

Neputința nu mi-a fost niciodată în vocabular. Eu mereu am putut, așa îmi spunea tata, că eu „oricum iau mereu 10”. Am putut tot, am fost stâlpul tuturor, în timpul furtunilor, am fost liantul familiei, am făcut ce știam eu pentru a aduce bucurie în jur, apoi mi-am fost suficientă, m-am supraresponsabilizat, nu am avut nevoie de ajutor, nu am cerut și nu l-am acceptat, nu am știut să spun nu, m-am descurcat mereu … singură. Atât de rău eram încât atunci când Dan mi-a oferit un stick de memorie acum 10 ani pentru a îl folosi la facultate, m-a apucat plânsul și mi-a fost groaznic de greu să accept.

ca83c9c1c649e42701bd3cff38544b6a-300x283

Sursa foto dotcomplicated.co – aici.

Așa am crezut eu, că mă descurc singură și că asta este singura cale. 

În realitate, la suprafață, ieșea des o furie pe care nu o înțelegeam și pe care mă chinuiam să o reprim. Era o furie vulcanică, pe care o simțeam organic în fiecare celulă.

Am realizat că este ceva mai mult acolo, atunci când, analizând, am văzut că reacția era disproporționată raportat la fapta care o provoca.

Sunt acum într-un proces de terapie individuală pentru tratarea unei fobii, iar terapeuta mea minunată a pus punctul pe i, un i așa mare că leagă multe aspecte ale vieții mele și îmi răspunde mai multor întrebări, inclusiv cel de mai sus.

  • M-a întrebat despre neputință.
  • Eram ca un copil care nu înțelegea termenul, la început.
  • Mi-a cerut situații în care am simțit asta.
  • Răspuns zero. Nu am conștientizat niciodată că simt neputință pentru că nu puteam să accept asta. 

pexels-photo

Am primit temă pentru acasă să observ când simt neputință, fără să o caut, fără să fac ceva legat de ea și am început să văd:

  1. mă simt neputincioasă în trafic, când șoferii din jur se încadrează pe banda de stânga/dreapta și merg înainte, tăindu-mi calea.
  2. mă simt neputincioasă când plec de lângă copii, de la masă, iar ei instant încep să se joace, iar masa se întinde pe ore.
  3. mă simt neputincioasă când ei rămân cu mama și nu vor să se culce.
  4. mă simt neputincioasă când cineva drag mie e trist și nu îi pot aduce bucurie.
  5. mă simt neputincioasă că nu pot să o fac pe mama fericită, și realizez, acum, că asta nu depinde de mine.
  6. mă simt neputincioasă că nu pot împăca familia când se ceartă.
  7. mă simt neputincioasă când copiii se bat/ceartă.
  8. mă simt neputincioasă când copiii se lovesc.
  9. mă simt neputincioasă când clienții nu plătesc datoriile vechi.
  10. mă simt neputincioasă când un copil suferă la cursuri pentru că părintele îl aduce târziu, îi aduce laptopul la jumătatea cursului sau vrea să plece de la un atelier părinte-copil .
  11. mă simt neputincioasă când un copil suferă oriunde ar fi.

Da, știu că în unele situații de mai sus, am câteva lucruri pe care le pot face, dar ele nu rezolva baza.

shutterstock149536214.jpg

Sursa foto medicaldaily.com – aici.

Mă simțeam neputincioasă în fața furiei. Era singura situație de neputință pe care o acceptam.

De îndată ce am început să o văd, reacția disproporționată a început să se diminueze. Dacă vorbim de situații din trafic de exemplu, singură în mașină, aruncam cuvinte grele și eventual însoțite de un claxon. Inutil. Mai rău hrăneam furia mea, mai mult ieșea neputința la suprafață, iar celălalt poate nici nu observa că a greșit ceva. Acum fizic simt relaxare, atunci când o văd la colț și o chem în față, în lumina reflectoarelor, numind-o „Acum simt neputință.”black-and-white-cartoon-donald-duck-spotlight

Stau deci acum cu neputința mea, o observ, vă scriu vouă despre ea și încerc să integrez neputința pe care o simțeam când eram copil, căci era multă, îngrămădită într-un colț ferecat.

Așa realizez cât este de important să le dăm copiilor o parte din controlul asupra propriei vieți, cu alegeri reale, cu timp controlat de ei în totalitate, acel timp special, în care noi să facem tot ce ne spun ei, pentru a nu crește împovărați de neputință.

Și mai văd cu adevărat efectele numirii emoțiilor …doar să le nimerim pe alea corecte.

17 comentarii

  1. ”Tu mereu ai fost aia puternică” îmi zicea mama luna trecută când am chemat-o la mine să-mi dea o mână de ajutor. ”Ce ți s-a întâmplat?” mă întreba ea îngrijorată.

    Ei bine și pe mine m-a vizitat Neputința de prin Decembrie. Am fugit de ea decenii întregii. Și am avut avans considerabil. În ultimii doi ani am simțit-o din ce în ce mai aproape, suflându-mi în ceafă. M-a toropit și m-a pus la pământ. M-am luptat să scap de ea. Am urlat, m-am revoltat. Nimic. Neputința stătea la mine-n chirie și culmea nici nu contribuia la plata utilităților.

    La început de ianuarie am hotărât să stau de vorbă cu ea, cu neputința…. Am vorbit zile întregi.
    Și ne-am dat mâna la final, pentru că ea, Neputința, e o parte din mine și e normal să aibă și ea culcușul ei.

    Te îmbrățișez!

    Apreciază

    Răspunde

  5. […] Duminică dimineață la evenimentul despre care vă povestesc mai jos, Gyorgy a început cu următoarea întrebare: cum a fost școala pentru tine? Ce simți atunci când te gândești la școală și de ce? Ei bine, mie mi-a plăcut școala. Mi-a plăcut pentru că acolo simțeam că am control, pentru că acolo eram văzută și apreciată, pentru că prin rezultatele școlare puteam aduce bucurie acasă, în noianul de neputință. […]

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns