Guest Post „De ce bărbații refuză să ia o pauză! (partea a IIa )​”

Partea I aici.

Sunt soț. Sunt tată. Sunt practicant de aikido. Sunt Dan. O mulțime de personalități care se împletesc, care se completează și care coexistă. Și totuși nici uneia dintre aceste personalități nu îi vine ușor să vorbească despre ea, nu îi vine ușor să se exteriorizeze.

De ce?

Nu este pentru că așa am fost crescut de către părinți  – cum cred că este convigerea generală în asemenea cazuri. Nu este datorită faptului că mi s-a spus că băieții nu plâng. Nu, nici unul dintre motivele pe care le-aș auzi (sau le-am auzit deja) nu are legătură cu acest subiect. În schimb are legătură cu oricare dintre următoarele:

  • Când se alegeau echipele de fotbal, de handbal sau de baschet (indiferent dacă jucai pe strada sau pe teren) nu vroiai să fii în ultimii aleși. Vroiai să fii căpitanul de echipă, cel care alege – și dacă nu se putea asta, să fii măcar printre primii aleși. Nu erai ales dacă la primul contact mai dur cu mingea plângeai, sau stateai pe tușă să îți revii, sau dacă jucai prost. De asemenea nu erai ales dacă nu erai un jucator de echipă – dacă te ofticai, dacă te enervai și conform expresiei “îți luai jucăriile și plecai acasă”. Trebuia să lupți să îți câștigi statutul. Chiar dacă la început erai ultimul ales – cu trecerea timpului “urcai în grad”.
  • Când mergeai la o petrecere nu îți doreai să ajungi candidatul nefericit care stă în colț când toată floarea bărbătească abia aștepta o melodie lentă ca să se poată apropia de o fată. Și erau puține – mult mai puține decât cantitatea de testosteron care era prezentă. Trebuia să câștigi acest drept. Trebuia din nou să lupți.

În clasă, în școală, pe stradă, pe terenul de sport, oriunde există mai mulți băieți există o ierarhie mai mult sau mai puțin strictă, ierarhie care nu este impusă, ci se așează, este o ordine firească a lucrurilor. Dacă ar fi să folosesc matematica ca termen de comparație – aș spune că băieții se distribuie în grup conform maximelor locale din spațiile n dimensionale. Mai concret – există lideri locali, dar lider suprem este numai unul.

Ce legatură are asta cu exprimarea, cu mersul la psiholog și cu terapia de cuplu? Cu faptul că uneori trebuie să luăm o pauză pentru a vedea lucrurile clar? Păi este relativ simplu. O viață întreagă mai mult sau mai puțin lupți pentru a atinge un maxim global. Poate l-ai avut mereu sau poate nu l-ai avut niciodată și familia este pentru tine primul obținut – nu contează. Cel mai important lucru este că familia ta este lucrul pentru care tu ai ieșit învingător. Vrei să fie perfectă, vrei să încerci să fie perfectă, doar este trofeul suprem.

Din păcate de prea multe ori suntem orbiți de acest lucru (sau cel puțin eu am fost), ne dorim să fie totul perfect, nu putem accepta faptul că uneori există și crăpături. Poate nu exista crăpături în fundația de bază, dar pe ici pe colo tot există inadvertențe, mici probleme, pe care noi le trecem cu vederea. Încercăm să le mascăm, așteptăm să treacă timpul peste ele – ne este frică de confruntarea acestora – deoarece în capul și mintea noastră se derulează scenariul conform căruia suntem mai puțini “bărbați” dacă ceva acolo este putred. Pierdem trofeul – coborâm de pe poziția de lider suprem, pe un maxim mai mic, suntem mai aproape de sol, de prăbușire.

Pe acest fond – femeile nu uită. Nu bagă sub preș, nu aruncă problemele, nu le neglijează, nu le uită – ele încearcă să le rezolve. Vor încerca să discute despre ele, vor încerca confruntări cu partnerul pentru aceste lucruri. Își vor aminti eveniment și gesturi și reacții. Vor încerca să înțeleagă ce se întamplă. Vor pune întrebări – până când totul va deveni clar pentru ele. Noi vom neglija mare parte din aceste lucruri. Vom merge pe ideea că merge și așa, că nu are ce să se întample – că fundația este solidă și ce mama mă’sii – totul e bine! Ne vom repeta obsesiv aceste lucruri și vom evita confruntări directe – și când vor fi vom fugi de ele – vom încerca să le rezolvam rapid, deoarece considerăm că au trecut – au rămas trecute – și noi vom menține poziția.

Dar se vor aduna, vor crește și atunci când suntem confruntați cu necesitatea de a lua o pauză – noi o luăm personal. Nu întelegem de fapt că în spatele acestor cuvinte de multe ori este necesitatea partenerei de viață de a mai scăpa de fisurile strânse. Nu înțelegem de fapt că această pauză este doar o nevoie de a pune niște gânduri în ordine. Nu înțelegm faptul că această pauză s-ar putea să nu aibă deloc de legătură cu persoana noastră. Este o nevoie de regăsire. Îmi aduc aminte un episod din “Everybody loves Raymond” când Debra îl trimite pe Raymond în vecini vreo două ore ca să rămână singură. El pleacă, dar nu înțelege și o spionează și o vede plângând – de aici se rupe firul. Nu mai înțelege nimic – o confruntă și nu înțelege nici explicația ei – “doar aveam nevoie să plâng”.

Din păcate înțelegem lucrurile acestea când uneori este prea târziu. Dar creierul nostru nu este format așa – noi suntem formatați să luptăm. Și deci luăm pauza extrem de personal. O tratăm ca un atac la persoană, la integritatea și poziția noastră pe care am luptat din greu să o avem.

Va urma…


De unde a pornit trilogia?

Văd în jurul meu multe cupluri cu probleme, mai ales după apariția copiilor, și în același timp văd multe femei care simt că și-au pierdut identitatea și în același timp iubirea față de partener.Soluția pe care o văd multe dintre aceste femei, eu inclusiv, este o pauză, o separare temporară, în termenii agreați în cuplu, un timp de experimentare și regăsire, un timp pe care bărbații îl refuză cu vehemență.

 Pentru că și noi am trecut prin acest proces, într-un mod mult mai complicat și mai dureros, care putea fi evitat cu o pauză agreată, am rugat consortul, care a refuzat pauza și a ajuns să înțeleagă de ce era necesară, să scrie autentic și curajos un punct de vedere al bărbaților, astfel încât să aflăm și noi femeile, de ce ei refuză pauza (nu vreau să generalizez, însă am observat în jurul meu atâtea situații similare, înât sunt convinsă că povestea se potrivește cu mulți dintre voi), dar să afle și domnii de ce este utilă și ar trebui să o ia în calcul ca sprijin în regăsirea conexiunii pierdute.
Eu cred că uneori „absence makes the heart grow fonder” (pe scurt: distanța ne apropie) , mai mult decât „ochii care nu se văd, se uită”.
Anunțuri

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s