Văd în jurul meu multe cupluri cu probleme, mai ales după apariția copiilor, și în același timp văd multe femei care simt că și-au pierdut identitatea și în același timp iubirea față de partener.

Soluția pe care o văd multe dintre aceste femei, eu inclusiv, este o pauză, o separare temporară, în termenii agreați în cuplu, un timp de experimentare și regăsire, un timp pe care bărbații îl refuză cu vehemență.

Pentru că și noi am trecut prin acest proces, într-un mod mult mai complicat și mai dureros, care putea fi evitat cu o pauză agreată, am rugat consortul, care a refuzat pauza și a ajuns să înțeleagă de ce era necesară, să scrie autentic și curajos un punct de vedere al bărbaților, astfel încât să aflăm și noi femeile, de ce ei refuză pauza (nu vreau să generalizez, însă am observat în jurul meu atâtea situații similare, înât sunt convinsă că povestea se potrivește cu mulți dintre voi), dar să afle și domnii de ce este utilă și ar trebui să o ia în calcul ca sprijin în regăsirea conexiunii pierdute.

Eu cred că uneori „absence makes the heart grow fonder” (pe scurt: distanța ne apropie) , mai mult decât „ochii care nu se văd, se uită”.

Și acum iată partea I din articol.

––––––-

„As vrea sa incep acest articol cu un mic disclaimer – aceasta este doar opinia mea personala, bazata pe oamenii si pe evenimentele din jurul meu, pe experienta mea avuta pana in acest moment. Nu este o reteta, nu sunt detinatorul secretului universal si clar nu este o opinie bazata pe un studiu aprofundat – este doar o parere si as vrea sa fie luata ca atare.

Exista un teanc de studii care arata clar ca noi barbatii si femeile suntem diferiti, ca barbatii vin de pe Marte si femeile vin de pe Venus, etc, etc, as vrea doar sa adaug ca tot ceea ce facem noi baietii este sa demonstram ca suntem masculii alfa. Si destula introducere….

Cand eram in clasa a 6-a eram indragostit pana peste urechi de o colega de clasa. Evident nu sunt sigur ca ea stia de existenta mea. Ceea ce stiam era ca in fiecare zi trecea prin fata curtii in care locuiam.

Care a fost modul meu „inteligent” de a-i atrage atentia? Am pus furtunul de gradina intr-o zi pe ea. Evident ca am udat-o leoarca si evident s-a suparat pe mine. Nu a inteles sub nicio forma ca eu cautam de fapt o modalitate de comunicare si probabil daca ar citi aceste randuri nu ar intelege nici acum.

Dar nu numai eu eram asa. 

Toti prietenii mei foloseau mijloace de „comunicare” care de care mai diverse si mai „inteligente”…de la elastic, la prastii, la cornete si stropitori pana la un coleg care literalmente a dat foc la parul unei fete. De ce? pentru ca ii placea de ea…..

Mai tarziu – a se intelege clasa 10 – 11, cand eram pe strada si jucam diverse jocuri, aveam vecine niste fete dragute – evident. Probabil niciodata nu au inteles de ce, in momentul in care ele ieseau pe strada, jocurile brusc se incingeau, injuraturile incepeau sa apara si toata lumea devenea agresiva. Toti voiam sa iesim in evidenta.

Si mai tarziu in viata am auzit diverse opinii cum ca baietii nu sunt in stare sa planga, am citit articole intregi care spuneau ca baietilor li se reprima plansul deoarece parintii spun celebrele cuvinte „esti baiat, tu nu plangi„.

Partial este adevarata si aceasta poveste, dar eu consider ca motivul adevarat vine de la locul de joaca. Daca esti accidentat, esti scos pe „tusa” – esti trimis „sa iei o pauza”. Daca te doare ceva si incepi sa plangi, chiar daca nu se face haz sau se glumeste pe seama ta, esti tratat diferentiat – esti animalul bolnav care este scos din turma, esti cel care are nevoie de ingrijiri. Esti cel care merge in casa deoarece nu mai poate continua. As vrea sa atrag atentia asupra unui fapt insa – la o accidentare serioasa baietii sunt primii care dau primul ajutor, sunt cei care au grija – prietenii adevarati nu te lasa niciodata la greu. Cu toate acestea insa, in perioada de convalescenta esti lasat cumva singur – sa te descurci pana cand ajungi pe picioare, pana cand esti in stare sa „vanezi” din nou cu haita. Nu este vorba ca nu ne exploram emotiile- este doar un simplu fapt ca il lasam pe celalalt sa se descurce.

Recunosc ca si pe noi ne emotioneaza filmele sau anumite scene ( poate nu aceleasi care ar emotiona fetele) si poate ne dau lacrimile (mie sincer imi dau – inclusiv la Star Wars) dar in momentul cand suntem intr-un grup de baietii (care ne vad lacrimile si toti stiu de ce suntem emotionati) replica generala este: „Coaie? ai pornit iarasi aerul conditionat? Tu nu stii ca sunt alergic?”. Replica imediata ar fi: „Nu am pornit aerul, dar poate totusi e o usa deschisa!” Si cineva ar pleca sa inchida o usa imaginara deschisa ca sa opreasca „imaginarul” curent. Nu o sa auziti vorbe de genul….” ce dragut…”, „dar care scena te-a emotionat mai profund?”, etc. Sotia mea, si ii multumesc pe aceasta cale, se comporta ca un baiat – daca ma vede ca sunt emotionat, zambeste si trece mai departe. Nivelul de comunicare este la un alt nivel – nu la cel al cuvintelor.

O sa spuneti si pe buna dreptate ca toate acestea sunt apanajul baietilor si ca acestea se datoreaza relationarii directe intre ei. Gresit! Ma adresez voua fetelor de aceasta data. Fiti sincere cu voi. Pe terenul de joaca il veti prefera intodeauna pe cel puternic, veti lua capitanul de echipa, in niciun caz nu va veti uita la rezerve. Va veti uita intodeuna dupa baiatul cel mai sigur pe el, veti cauta baiatul care este in stare sa va protejeze de pericole, si acesta in orice caz nu este cel care plange usor si cu sughituri intr-un colt deoarece a fost lovit de o minge. Da – nu va veti uita neaparat dupa cel care se bate si castiga, dar veti cauta intr-un fel un anumit tip de lider (chiar si local). Veti cauta „bad-boy-ul„. La fel noi, ne vom uita la fata care are cei mai multi pretendenti in jurul ei, o vom cauta pe cea mai dorita si vom intra in lupta pentru a o castiga.

De ce? pentru ca ne va oferi competitie, ne va oferi sansa sa luptam, ne va oferi sansa sa devenim pentru ea masculul alfa.

Acest mascul alfa va deveni poate mai tarziu un sot.

P.S. Nu vreau sa supar pe nimeni, si nu dau vina pe nimeni. Ce vreau sa scriu este de ce noua ne este greu sa actionam in anumite modalitati. Care la prima vedere pot parea simple. Va cer doar rabdare – ajung si acolo.

P.P.S. Sotia mea mi-a spus de nenumarate ori ca ii plac barbatii in uniforme. Ca au un nu stiu ce – o siguranta de sine (ceva – aici poate completa ea cu ce crede). Si acestia sunt tot un gen de masculi alfa. Spre norocul meu am aflat ca inclusiv kimono-ul este interpretat ca o uniforma :)”

(Dan Radu-Simota)

––––––-